Spaimele celor mai fericiţi

„Facă-se voia …mea!”

Aţi observat cu siguranţă că mesajul general al ştirilor din România ultimilor ani pare să predispună intenţionat la depresii. Deşi evit cu îndârjire să citesc sau să aud ştiri, din păcate nu am scăpare. Aşa mi-am întristat inima zilele acestea cu două ştiri evident şocante, pentru că în lipsa calităţii, numai “şocul şi groaza” mai vând.

La harţă cu Dumnezeu

Prima dintre ele titrează: “Nu-l voi lăsa pe Dumnezeu să aleagă pentru mine” şi ne prezintă poza unui Alain Delon îmbătrânit, scârbit de viaţă, însingurat şi bântuit de gânduri sinucigaşe. „Vreau să ştiu că am puterea să îmi închei singur viaţa în momentul în care voi simţi asta. Nu mai am pe nimeni care să îmi fie alături. Copiii mei au crescut, prietenii mei au murit, iar viaţa pare să treacă pe lângă mine. La momentul actual, pentru mine, viaţa înseamnă trecut. Am fost unul din cei mai fericiţi oameni, dar acum totul s-a dus ca un fum”, declară actorul pentru Paris Match. S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut (Psalmul 101-4). Unul dintre „cei mai iubiţi pământeni” se lasă doborât de tristeţe, singurătate şi deziluzie, până la amăgirea supremă de a-şi „controla” viaţa şi de a-l sfida pe Dumnezeu într-un ultim gest teatral şi egoist.

Fără sâni de frica morţii

A doua ştire se înscrie în acelaşi registru: frumoasa actriţă americană Angelina Jolie, adorată de milioane de bărbaţi şi invidiată de mii de femei, a publicat un eseu în New York Times în care anunţă că s-a supus unei duble mastectomii pentru a preveni un cancer moştenit de la mama sa. Vă închipuiţi câtă suferinţă şi frustrare provoacă o asemenea operaţie unei femei cu adevărat bolnave, dar să i te supui de bună voie, de frică, sănătoasă fiind? E ca şi cum ţi-ai amputa picioarele la 30 de ani de teamă să nu faci gută la bătrâneţe…

I-aş acuza dacă nu i-aş iubi!

Dureroase şi cinice deciziile celor doi. I-aş acuza de laşitate dacă nu i-aş iubi. Este evidentă, în cazul ambilor actori, lipsa înspăimântătoare de credinţă, de speranţă, de echilibru. Să ai o lume la picioare, să ai numele înscris în inimile atâtor admiratori, şi totuşi să ai în suflet atâta singurătate, atâta dramă, atâta frică, atâta neîncredere, atâta pesimism, mi se pare înfiorător. Aduc fericirea în jurul lor şi nu ştiu să şi-o cultive în propria lume, sunt pe lista celor mai frumoşi oameni de pe pământ şi refuză să vadă frumuseţea propriei vieţi. Nu judec şi nu critic, sunt doar înmărmurită de atâta tristeţe. În definitiv, întrebarea care îţi vine cel mai adesea în minte în faţa oamenilor ca ei este: sunt ei oare mai fericiţi ca noi? Se pare că nu. Suferinţa lor nu poate decât să ne reducă la tăcere. Şi la meditaţie. Şi la o rugăciune de mulţumire. Pentru fiecare lucru bun din viaţa noastră, fie el cât de mic. Pentru fiecare gând luminos şi pentru fiecare zi însorită. Bucuraţi-vă!

Anunțuri
Published in: on 13/07/2013 at 19:23  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Ţăranul român, politically correct?

„Acestea sunt patria noastră, pământul nostru şi stilul nostru de viaţă!”

Biblia ne învaţă să fim îngăduitori şi iertători: Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi (Coloseni 3, 13). Uniunea Europeană ne trage o palmă părintească după ceafă ca să ne înveţe că îngăduitor şi tolerant nu sunt sinonime, pentru că toleranţă cer unele „animale care sunt mai egale decât altele”, cum spunea George Orwell, de vreme ce ştiu să strige mai tare că sunt minoritare şi, deci, dezavantajate.

Ţăranul român şi familia de lesbiene

Nu săriţi, dragi asociaţii şi fundaţii, nu am nimic împotriva vreunor minoritari, câtă vreme, totuşi, limba pe care o vorbesc ei în casă nu mi se impune mie în instituţiile poporului meu, sau, mai grav, câtă vreme ce fac ei în dormitor nu li se prezintă copiilor mei ca fiind ceva natural, îndreptăţit sau cum spune bancul, în curând chiar obligatoriu …
Dar dacă Dumnezeu nu e politically correct, cine mă cred eu să am pretenţii de astfel de corectitudine? Căci Dumnezeu nu se joacă deloc cu vorbele, ba o spune foarte pe şleau: Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu (Facerea 18, 20).
Poate că n-am înţeles noi, românii, cam cum stă treaba cu drepturile minorităţilor, dacă un eveniment cum este cel petrecut în 20 februarie la Muzeul Ţăranului Român îl întristează pe directorul general al „instituţiei publice de cultură care aparţine tuturor cetăţenilor României” şi îl face să-şi exprime îngrijorarea pentru „atitudinea discriminatorie şi nedemocratică” şi pentru starea societăţii româneşti. „Copiii sunt bine-mersi”, un film cu multe premii şi tinichele agăţate la gât, despre o familie de lesbiene, a fost întrerupt de un grup de protestatari care au cântat Deşteaptă-te, române şi melodii religioase. Nu, nu aţi înţeles greşit, distinsul domn nu este îngrijorat că într-o instituţie care trebuie să perpetueze bunul simţ şi credinţa moştenite din tată în fiu în acest popor se promovează acţiuni pro-homosexuale, ci pentru că aceste acţiuni au fost contestate!

Libertatea de a pleca
Păi dacă nu ştim să gestionăm problema, haideţi să vedem cum procedează alţii cu minorităţile lor, fie ele naţionale, sexuale, religioase etc., ce ziceţi?

“Sunt sătul de îngrijorarea acestei naţiuni în privinţa ofensării unor indivizi sau a culturii acestora. […] Această cultură s-a creat în peste două secole de zbateri, încercări şi victorii a milioane de bărbaţi şi femei în căutarea libertătii. Vorbim mai cu seamă engleza, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza sau orice altă limbă. În consecinţă, dacă doriţi să fiţi parte a acestei societăţi, învăţaţi limba!
Majoritatea australienilor cred în Dumnezeu. Asta nu e vreo aripă creştină de dreapta sau o presiune politică […] E cu siguranţă adecvat a se afişa asta pe pereţii şcolilor noastre. Dacă Dumnezeu este o ofensă pentru voi, vă sugerez să consideraţi o altă parte a lumii ca fiind casa voastră, întrucât Dumnezeu este parte a culturii noastre.
[…] Aceasta este patria noastră, pământul nostru şi stilul nostru de viaţă şi vă vom permite orice oportunitate pentru a vă bucura de toate acestea. Dar dacă nu veţi înceta a vă mai plânge, văita şi îngrozi de Steagul nostru, de Onoarea noastră, de crezul nostru Creştin, de Stilul nostru de Viaţă, vă recomand cu căldură să profitaţi de o altă mare libertate australiană, libertatea de a pleca!” (Primul ministru al Australiei, Kevin Rudd, sursa: http://www.cotidianul.ro)

De ce nu spunem lucrurilor pe nume?
E adevărat, Australia e puţin cam departe, să căutăm ceva mai aproape: “În Rusia trăieşte poporul rus, iar poporul rus nu admite nici un afront al unei minorităţi; acestea trebuie să respecte Rusia, pe ruşi şi legile fără să ceară favoruri speciale sub pretextul că sunt discriminaţi; cine face astfel, este invitat să părăsească imediat Rusia!!! Nu Rusia are nevoie de minorităţi ci ele au nevoie ca Rusia să-i primească, ofere adăpost, locuri de muncă şi hrană!” (Vladimir Putin în duma de stat a Federaţiei Rusiei. Membrii Dumei de Stat au aplaudat in picioare 5 minute, conform http://www.einformatii.ro)

Poate că e timpul să ne amintim că ştiam cândva ce înseamnă demnitatea. Să nu ne mai fie frică să spunem lucrurilor pe nume. Să nu mai acceptăm să fim călcaţi în picioare. Să nu mai primim fără să crâcnim reguli strâmbe şi etichete în frunte. Să ne cultivăm sufletele şi minţile, să ieşim din mizeria în care suntem împinşi, să refuzăm mâncarea – la propriu şi la figurat – plină de E-uri care ni se îndeasă pe gât. Şi, apropo, Deşteaptă-te, române! În lumea asta pe care le-o creezi, copiii nu sunt bine-mersi!

Notre Dame de Paris – musical francez – un spectacol exceptional

Hélène Ségara : Esmeralda
Garou : Quasimodo
Daniel Lavoie : Frollo
Bruno Pelletier : Gringoire
Patrick Fiori : Phoebus
Luck Mervil : Clopin
Julie Zenatti : Fleur-de-Lys

Published in: Fără categorie on 12/03/2013 at 20:43  Lasă un comentariu  

ÎNTÂLNIRI DE CONŞTIINŢĂ

Alăturaţi-vă noului proiect CONŞTIINŢA!

ÎNTÂLNIRI DE CONŞTIINŢĂ

Într-un nou format, cu noi evenimente şi noi invitaţi!

Timpul s-a comprimat. Planetele s-au aliniat. La televizor auzim şi vedem numai ştiri negative. Lumea parcă s-ar prăbuşi în jurul nostru. Nu mai avem valori. Nu am mai citit o carte de o grămadă de timp. Pretutindeni, minusuri…

Vă invităm să oprim timpul în loc.
Să ne reorientăm, să privim către stele, nu în gol.
Să vedem şi să auzim ceea ce ne mângâie sufletul şi ceea ce ne provoacă mintea.
Să construim o nouă lume înăuntrul nostru, pentru ca lumea din afară să prindă uşor alt contur.
Să construim lumea pe care ne-o dorim, pornind de la fiecare dintre noi. Societatea, lumea, Biserica, toate aceste mari concepte generalizatoare de la care aşteptăm o schimbare se compun din mai multe euri.
Să ne clădim eul şi să îl aşezăm pe o treaptă mai sus, din ce în ce mai sus pe scara valorilor noastre, pe scara dezvoltării noastre personale.
Să vedem frumuseţea vieţii.
Să creăm plusurile pentru a atinge echilibrul mult râvnit.

Vă oferim câteva clipe special gândite pentru a contracara lipsurile spirituale cu care ne confruntăm, vă oferim alternativa la televizorul care ne consumă inutil, care ne însingurează, dincolo de bariera ecranului rece de sticlă. Vă invităm să vă alăturaţi celor de care vă leagă aceleaşi pasiuni şi năzuinţe, într-o atmosferă selectă, relaxată, prietenoasă, în compania lectorilor de mare valoare, care vă vor răpi preţ de aproape două ore în lumea plus-valorii pe care ne-o dorim cu toţii.

Vă aşteptăm cu drag la conferinţele, cursurile şi atelierele noastre, să evadăm împreună din cotidian, să pătrundem în sferele captivante ale intereselor noastre, din orice domeniu.

Dedaţi-vă micilor plăceri culturale, cultura nu îngraşă, ci înnobilează şi binedispune!

La bella vita e la îndemâna tuturor, trebuie doar descoperită şi asumată…

Fiţi deci alături de noi!

http://www.intalnirideconstiinta.ro/

 

 

Meritam?

And so this is Christmas… And what have we done? Another year over….(John Lennon)

Se apropie vremea bilanţurilor. Dacă toamna se numără bobocii, la sfârşit de an se numără realizările.          

La numărat de jucării

Unii îşi numără maşinile, banii, ţoalele de firmă, perechile de pantofi din dulap. Ei sunt categoria celor mai săraci. Sunt oameni care nu au nimic. Viaţa lor e searbădă şi pustie. Aleargă fără rost în goana după ultimul model, ultima fiţă, ultima modă, dar nimicurile se schimbă, industriaşii profitori fabrică mereu alte jucării pentru nişte copii îmbătrâniţi degeaba, fără să înţeleagă nimic din sensul vieţii. Aşa cum un copil răsfăţat se joacă o oră cu jucăria scumpă, proaspăt primită, şi apoi o aruncă plictisit, la fel şi ei se satură repede de cel mai recent tip de merţan şi îşi caută mai departe înfriguraţi aleanul în lucruri care nu-i vor satisface niciodată.

Crăciunul ca pacoste

Sunt alţii care îşi numără (în permanenţă, de altfel) nemulţumirile. Vara e prea cald, iarna e prea frig, omul de lângă ei e un blestem, serviciul o povară, prietenii o bătaie de cap, copiii un stres, viaţa un dezastru, geamul care se sparge e din cauză că li se fac farmece, ei sunt cei mai nefericiţi oameni din lume, uff, şi iar vin sărbătorile astea! Sunt oameni care nu ştiu ce înseamnă recunoştinţa, care indiferent că au mult sau puţin nu ştiu să aprecieze, nu ştiu să se bucure, nu înţeleg că soarele ne asigură viaţa, că zăpada face bine pământului, că acela cu care îşi împart viaţa e cel care li s-a dat de sus pentru a se mântui unul prin celălalt, că serviciul, bun, rău, e o binecuvântare în condiţiile în care mulţi semeni şomează, că un copil e o minune pe care ei nu o pot explica şi pentru care nu au niciun merit …

Hristos nu are loc la masă

Sunt alţii care numără şoriciul de pe masă, cozonacii din cămară, cadourile de sub brad, facturile din cutia poştală, orice poate fi văzut, pipăit, mirosit, înghiţit, orice se reduce şi NE reduce la simţuri, la nivelul cel mai de jos al existenţei. Pentru ei sărbătoarea e prilej exclusiv de îmbuibare şi „afumare” din belşug cu toate varietăţile de alcool, sunt cei care umplu secţiile de gastro-enterologie ale spitalelor după fiecare sărbătoare. Sensul sărbătorii lipseşte din decor, iar marele Sărbătorit – Hristos, nu are loc la masa lor, mai mult sau mai puţin îmbelşugată. Sunt cei care te înjură în trafic, în tradiţionalul „spirit al Crăciunului”, când te opreşti să dai prioritate unei bătrâne care traversează speriată strada şi îi întârzii pe ei în iureşul nebun după cârnaţi şi şuncă.

Număraţi binecuvântările!

Vă doresc din suflet să nu vă regăsiţi în aceste rânduri. Să fiţi dintre cei care îşi numără binecuvântările, mici sau mari, în fiecare zi. Dintre cei care ştiu să fie recunoscători pentru ce au primit de Sus. Dintre cei care ştiu că sufletul cercetat şi spălat e mai important în noaptea Sfântă decât o casă ordonată şi o masă încărcată. Dintre cei care ştiu să-şi facă viaţa frumoasă şi să le lumineze şi zilele celor din jurul lor. Dintre cei care ştiu să se pună şi în locul celui de lângă ei, şi să ofere, măcar de Crăciun, mai mult decât un cadou frumos împachetat. Dintre cei pentru care lumea asta nebună să merite să primească Pruncul ceresc! Crăciun fericit! 

 

Published in: on 12/03/2013 at 20:33  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Printre gratii

Libertatea adevărată nu pică din cer, ci se câştigă cu scrâşnete din dinţi.

Cu cât se zbate mai tare omul pentru confortul propriu şi pentru o viaţă fără griji, cu atât îşi înnoadă mai tare şireturile între ele. Goana cotidiană nebună, fără scop şi fără sens, nu ne face nici mai liberi, nici mai fericiţi şi, culmea, nici măcar mai eficienţi. Căci cu cât agitaţia e mai mare, cu atât lanţurile se încurcă mai tare şi ne strangulează mai mult. Sclavia a existat dintotdeauna, în diferite forme. Cine crede că am scăpat de ea, se înşeală. Şi nu mă refer numai la neosclavagismul multinaţionalist în care trăim, şi în care, pentru o funcţie un picuţ mai bine plătită şi mai americănesc-răsunătoare (spune-i bunicii tale că eşti procurement manager, sau key-account officer), ni se îmbolnăvesc tinerii de surmenaj pe plantaţiile ciocoilor venetici.

Complici la propria înrobire?

Dintre toate formele de constrângere pe care le experimentăm cu toţii, cea mai periculoasă mi se pare îngrădirea minţii, care nu se poate realiza decât cu acordul, dacă nu chiar cu complicitatea noastră. La aceasta consimţim cel mai adesea comod şi suficient, aruncându-ne în psihologia ieftină, clişeizată, atât de dragă românului „emancipat” şi „sofisticat” al anului 2012. De ce să ne deschidem mintea şi ochii, să facem un minim efort de a vedea dincolo de coaja lucrurilor, când e atât de simplu să ne ascundem (şi, în final, să ne pierdem) în şabloane răsuflate? „Merge şi aşa”, „asta-i viaţa”, „toţi sunt la fel” şi alte generalizări asumate şi lingvistic şi „filosofic” ne îngustează perspectivele şi ne înţepenesc în colocvial. Şi dacă suntem de acord cu Ţuţea atunci când spune că libertatea omului e partea divină din el, cât de vinovaţi vom fi găsiţi pentru că am sufocat scânteia dumnezeirii din noi în carcera sordidă a propriei mediocrităţi? „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei”. (Galateni – 5,1)

Ştampila şi destinul

Dacă ne căutăm scăparea din această cursă, trebuie să-i conştientizăm cauzele: libertatea nu are loc în suflet până nu ne eliberăm din sclavia faţă de păcat: „Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte”. (Petru, II, 19) Libertatea adevărată aşadar nu-ţi pică din cer (sic!), ea se câştigă cu scrâşnete din dinţi şi cu sacrificarea până la sânge a orgoliului, patimii şi îndărătniciei personale. „Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber!” trebuie să treacă din paradoxul verbal în carne şi în suflet, să te ardă, să te trăiască, să devină respiraţie şi inspiraţie.

La sfârşit de iulie vi s-a cerut să luaţi o hotărâre pentru soarta statului. Greu lucru pe sufletul fiecăruia. Fiecare român s-a inflamat pentru o cauză sau alta şi a ales după cum a crezut de cuviinţă. Deşi, în buna tradiţie stalinistă, nu contează cine votează, contează cine numără voturile. Eu acum vă întreb: dar pe destinul propriu cum ne punem ştampila? Dacă Hristos S-a făcut om ca să ne dea nouă şansa de a fi dumnezei, e prea mare efortul pentru noi să ne facem robi Lui ca să ajungem stăpâni peste noi înşine şi peste această lume? Ni se promite atât de mult, şi nouă ne e lene? Lucrăm la pământul arid al sufletului şi-l facem roditor pe seceta vremii acesteia, sau ne complacem în statutul de robi ai lumii, depresivi şi mizantropi, complexaţi şi frustraţi dar aroganţi şi roşi de ambiţii mărunte, angoase şi obsesii? Vă provoc la referendum pentru voi înşivă!

(mai mult…)

Published in: on 12/03/2013 at 20:16  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Schimbare de fond sau doar de formă?

Ca într-un basm grotesc, mâna săracă şi plină de răni a României are noi pretendenţi.

Se schimbă clasa politică. Se dau jos bannerele şi afişele electorale, aleşii îşi intră în drepturi, capii instituţiilor locale sunt schimbaţi pe rând în funcţie de culoarea carnetului de partid. Dar oare schimbarea este şi de fond, sau doar de formă?

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”

Ne place să vorbim despre România ca despre grădina Maicii Domnului, ne gâdilă orgoliul câte un articol despre cât de măreţi erau dacii din care ne tragem, ne trece un fior când nu ştiu ce istoric american se laudă că a descoperit leagănul umanităţii tocmai pe pământul nostru, dar repetăm cu suficienţă şi amărăciune poanta răsuflată despre cât de frumoasă e România, păcat că e locuită. Când spunem „români” avem în minte o noţiune abstractă pe care zecile de ani de comunism şi neocomunism ne-au pervertit-o adânc, pentru că, evident, dacă vrei ca unui om să i se facă lehamite de ceva, murdăreşti acel ceva până ce îi va fi silă să îl mai atingă. Este reacţia organică a traiului atât de îndelungat în vecinătatea minciunii şi a simulacrelor, a brigăzilor de partid şi a Cântării României. Uităm că „românii” nu sunt o specie de nevertebrate ci mama, vecina de la 3, nea Costică de la service-ul auto, bunicul care a cărat toată viaţa sapa în spinare pe pământul lui arestat de C.A.P., colega de serviciu, prietenii cu care plecăm în concediu, eu, tu şi copiii noştri. Ne gândim mai degrabă la românii care ne fac de râs prin „ţări cu formulare suspect de precise” (Al. Andrieş) decât la românii lângă care trăim şi despre care Hristos ne-a spus „iubiţi-vă unii pe alţii”.

„Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul”

Cum s-a ajuns la situaţia aceasta nu e greu de înţeles. Toate ţările est-europene au fost supuse aceluiaşi tratament de „lumina” care venea, culmea, de la răsărit, într-o geografie absurdă şi imorală. Învrăjbirea a fost arma cea mai periculoasă cu care am avut vreodată de-a face noi ca popor. Între oameni s-au insinuat încet şi perfid neîncrederea, suspiciunea, teama, invidia şi ura. Generaţii întregi au rămas infectate de acest parazit. Chiar şi noi, care în 1989 nu eram încă UTC-işti, suntem contaminaţi într-o oarecare măsură. Pe atunci oricine putea fi informator, inclusiv în familia ta. Xenofobia şi antisemitismul au câştigat teren fără precedent în istoria noastră, ştergându-se cu buretele faptul că şi dintre români au trădat la fel ca şi dintre evrei, că şi dintre unguri au suferit prigoană comunistă ca şi dintre români, că în toate ţările de după cortina de fier au fost create enclave de minorităţi prin care să se întreţină jarul dezbinării. Basarabenii au fost învăţaţi că sunt „moldoveni” şi li s-a tot repetat că în ciuda podului de flori de peste Prut şi a câtorva eforturi singulare, românii nu îi vor; s-a ignorat cu premeditare că „ţara vecină şi prietenă” nu a fost anexată Rusiei ca stat independent ci a fost sfârtecată din trupul României mari într-un troc mizerabil şi ucigaş între marile puteri. România nu se poate lăuda decât cu succesele unor oameni, foarte rar cu rezultatele unor eforturi de echipă. Performanţa se obţine în România pe cont propriu, în lipsa sau de cele mai multe ori în ciuda celor din jur. „Fie reuşim împreună, fie ne vom risipi încercând singuri”, ne pune pe gânduri un recent slogan publicitar. Frumos spus, prea greu de aplicat.
“Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru”
Nici cu conducătorii noştri lumeşti n-am avut prea mare noroc. Însă norocul nu e un concept creştin, şi atunci poate ar trebui căutate şi aici nişte cauze. Burebista a murit ucis de aristocraţia pe care a creat-o. Brâncoveanu a fost martirizat în urma trădării rudelor sale. Vlad Ţepeş trădat de propriul său frate, Petru Rareş de boierii lui, Mihai Viteazul de generalul Gheorghe Basta, Horea, Cloşca şi Crişan de tovarăşii pe care îi conduceau spre râvnita eliberare, Tudor Vladimirescu de căpitanii lui. Venirea comuniştilor la putere îl obliga pe Regele Mihai să abdice în 1947, sub ameninţarea uciderii a 1.000 de tineri aflaţi în închisori. Actul abdicării, semnat sub ameninţare, este ilegal şi lovit de nulitate. Mai mult, actul nu a fost niciodată sancţionat de Parlamentul României. Iar în ordinea de sus, regele este uns cu Sfântul şi Marele Mir, ceea ce înseamnă că „Nici toată apa cumplitului ocean/ Nu poate şterge mirul cu care este uns Regele.” Aşa spune Shakespeare în Richard al II-lea, la fel susţine şi Biserica Ortodoxă, că harul Duhului Sfânt, odată dat, nu dispare printr-un act administrativ.

„Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”
„Ca într-un basm grotesc, al tuturor umilinţelor strigătoare la cer, mâna săracă şi plină de răni a României a avut mulţi pretendenţi. […] nu numai Dej şi Ceauşescu au batjocorit-o, ci şi toate acele făpturi scoase la suprafaţa istoriei din adâncurile societăţii, cu închipuirea întărâtată de gândul că viaţa pe pământ poate fi o necurmată petrecere, cu îmbuibare şi cu risipă, sub privirea flămândului, a văduvei şi a orfanului. La toţi aceştia mă gândeam, la toţi purtătorii de porecle în loc de nume care au stăpânit ţara, aleşi într-adins să jignească bunul-simţ prin simpla lor prezenţă, la toţi neghiobii îmbolnăviţi de fudulie şi de nesaţ, la toţi căţărătorii câţi au hotărât să confunde diploma de absolvire cu ştiinţa de carte, la toţi cei ce făcuseră din delaţiune şi trădarea aproapelui virtuţi şi idealuri, la toţi aceştia mă gândeam – la puterea lor de ură, la iscusinţa lor de a strica, singura pentru care dovedeau înclinare, pricepere şi râvnă – în timp ce-l ascultam pe Regele nostru vorbind.” (Mircea Ciobanu, Noi convorbiri cu Mihai I al României, 1992)

Românii tocmai au schimbat clasa politică. Aleşii îşi intră în drepturi, capii instituţiilor locale sunt schimbaţi pe rând în funcţie de culoarea carnetului de partid. Teoretic n-ar trebui să ne intereseze: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”, spune Hristos în Marcu 12, 17. Dar tot El ne spune: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Sunt lucruri pe care nu avem voie să le uităm. Alegerile vin şi trec, cu tot alaiul lor de patimi şi orgolii. Dar oare schimbarea este şi de fond, sau doar de formă?

*Subtitlurile reproduc fragmente din discursul Majestăţii Sale Regele Mihai I al României din Parlamentul României, octombrie 2011.

Published in: on 11/06/2012 at 21:54  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

De ce eu?

Căci dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată…

Sunt un om fericit. Nu am pretenţii absurde, nu vreau luna de pe cer şi ştiu că viaţa aici nu e deloc uşoară. Iar cum Dumnezeu mi-a dat întotdeauna mai mult decât am cerut şi încă nu m-a încercat serios, declar răspicat că sunt un om fericit. Sunt însă situaţii în care oameni dragi şi apropiaţi au parte de lovituri aparent inexplicabile, sunt supuşi unor probe de foc, iar tu nu poţi să fii indiferent. Durerea lor e ca şi durerea ta, şi ai vrea să poţi face ceva, orice, ca să le alini suferinţa. Cea mai cumplită întrebare pe care şi-o repetă atunci şi ţi-o înfig necruţător în inimă este: „De ce eu? De ce mie?” Prima reacţie e să ridici din umeri. În faţa unei astfel de întrebări eşti iniţial redus la tăcere. Pe urmă ţi se insinuează în minte, din străfundurile negre ale sufletului, zeci de răspunsuri, pe care un rest de bun simţ te împiedică să le rosteşti cu voce tare: „păi uite de-aia, şi de aia, şi dacă ai fi făcut aşa la timpul potrivit sau dacă n-ai fi făcut invers, n-ai fii aici”. Bulgărele de zăpadă creşte din ce în ce mai mare, şi tu în deşteptăciunea şi superioritatea ta ai dreptul să judeci şi să dai verdicte şi sentinţe, să socoteşti ce era mai bine pentru aproapele tău, deşi n-ai mers cu pantofii lui şi nu ştii dacă nu cumva te-ar fi strâns să-ţi iasă ochii. Tu cu siguranţă n-ai fi făcut la fel, de fapt n-ai făcut la fel, viaţa ta e perfectă, deciziile tale sunt ireproşabile, conduita ta e un model şi înţelepciunea ta e nemărginită.
Dar brusc ţi se înfige în faţă o lumină orbitoare, ca în filmele americane în care acuzatului i se aprinde ditamai lampa în ochi în întunericul arestului sordid: dar dacă mi-aş privi şi viaţa mea din afară, cu aceeaşi „obiectivitate” şi „detaşare”, dacă rolurile s-ar inversa măcar pentru câteva clipe, nu cumva aş fi judecat cu aceeaşi asprime? Nu cumva ocaua mare cu care îi măsor celuilalt neputinţele s-ar micşora brusc şi considerabil dacă ar fi vorba de greşelile proprii? Cu ce drept mă erijez eu în judecătorul fratelui meu? Ce mă face mai bun sau mai corect ca el? Ce mă îndreptăţeşte pe mine să hotărăsc dacă decizia lui a fost greşită? De unde ştiu eu, buricul universului, ce cauze sau ce consecinţe are decizia aceea? Şi dacă nu cumva tocmai ea îl va mântui? „Ca o cârpă lepădată toată dreptatea noastră”, se spune în Taina Sfântului Maslu. Şi atunci, în definitiv, de ce eu?

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.
Luca 6, 37

Published in: on 11/06/2012 at 21:05  Lasă un comentariu  

Mături, cărţi şi mâini întinse

Cărţi, inimi deschise şi mâini întinse spre cel în suferinţă; şi nu pe facebook, ci pe stradă.

Imagini ale violenţelor din Londra au bântuit luna trecută toate canalele mass-media zile în şir. S-au aruncat acuzaţii, reproşuri şi jigniri, s-au încins spiritele, s-au făcut studii politice, sociale, psihologice pentru a justifica isteria maselor.

Pentru mine, mila, spaima şi neputinţa provocate de aceste situaţii extreme au fost repede înlocuite, ca şi în cazul cutremurului din Japonia, de o mare admiraţie şi de un profund respect faţă de reacţiile acestor popoare. Dacă japonezii au reuşit în doar câteva zile să reconstruiască o autostradă distrusă, dacă până şi găştile mafiote au ieşit în stradă să se ofere voluntari, iată că a venit rândul londonezilor să ne dea nişte lecţii de dăruire, de iniţiativă, de acţiune şi de putere de a repara răul cu binele. În vreme ce românii se mulţumesc cu reacţii vehemente doar pe facebook şi twitter şi îşi bifează porţia zilnică de fapte bune dând clickuri pe butoanele „cauzelor” umanitare şi dormind liniştiţi că au atins numărul de semnatari pe care şi i-au propus, englezii s-au folosit de aceste mijloace de comunicare pentru a se organiza şi au ieşit la rândul lor pe străzi, înarmaţi şi ei, dar cu mături şi saci de plastic, să repare pagubele produse. Aceleaşi mijloace, de altfel, prin care se pare că s-au organizat şi grupurile infracţionale, au devenit de data aceasta spaţiul în care, de exemplu, echipe de meşteri s-au oferit să ajute gratis pe cei cărora li s-au distrus casele sau magazinele. Un alt site a fost creat pentru a indica locurile care urmează să fie curăţate, pentru ca oamenii să se poată alătura acestor activităţi.

Site-ul TheBookseller.com remarcă, pe de altă parte, că protestatarii nu au fost interesaţi de librării, care au scăpat neafectate. Ţintele lor preferate au fost magazinele de mâncare, băuturi şi electronice. În traducere, burta plină, alcool în nas şi dezmăţ. Un angajat al unei librării din Manchester a declarat chiar că nu vor închide magazinul, în ciuda violenţelor de pe străzi: „Vom ţine deschis. Dacă fură din cărţi, poate învaţă ceva din ele!”. Un alt cititor comentează la articolul cu pricina, în care apare totuşi numele unei librării a cărei vitrină a fost spartă cu ouă: „Toată compasiunea pentru pierderea suferită. Le-am trimis un email să văd dacă au nevoie de sprijin financiar pentru înlocuirea vitrinei.” În traducere, de partea cealaltă, cărţi, inimi deschise şi mâini gata să se întindă spre cel în suferinţă. Şi nu pe facebook, ci pe stradă. Oare să fie atât de greu?

Published in: on 04/03/2012 at 15:23  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Regia: David Fincher
Scenariul: Eric Roth, după o nuvelă de F. Scott Fitzgerald
În rolurile principale: Cate Blanchett, Brad Pitt
Premii: 3 premii şi 10 nominalizări Oscar, 5 nominalizări Globul de Aur, 3 premii şi 8 nominalizări Bafta

„Am fost şi eu, ca şi dvs., nemuritoare. Am avut destui ani în care să trăiesc ca şi cum moartea ar fi fost doar unul dintre finalurile posibile”. Aşa îşi începe confesiunea despre viaţă şi conştiinţa morţii Luiza Vasiliu, o tânără şi talentată scriitoare şi jurnalistă în Dilema Veche. Aşa suntem şi noi, închişi în clopotul de sticlă al naivităţii noastre, crezând că bătrâneţea şi moartea nu ne pot atinge. Vorbim despre viaţă şi moarte, despre tinereţe şi bătrâneţe, din păcate făcând doar teorie, fără să o raportăm la propria persoană. Ce facem însă atunci când suntem puşi faţă în faţă cu oglinda vieţii şi morţii noastre?

Pentru Benjamin Button (Brad Pitt) viaţa începe cu moarte şi bătrâneţea dă în marche-arriere spre tinereţe. Se naşte în anii 1920, deja un bătrân de 86 de ani, şi e nevoit să trăiască viaţa în sens invers, întinerind în vreme ce toţi cei dragi din jurul lui îmbătrânesc şi mor. Îmbătrânind, simţi că sufletul îţi e tot tânăr, doar trupul nu mai reacţionează la fel, nu mai poate să ţină pasul cu viaţa care pulsează înăuntrul lui. Cu Benjamin totul se petrece pe dos, trupul născut bătrân se revigorează pe zi ce trece, iar sufletul absoarbe cu o curiozitate de copil tot ceea ce i se oferă. Un om neobişnuit născut, aşa cum declară chiar el, în condiţii neobişnuite, trăieşte o viaţă intensă, cu bucurii şi tristeţi, cu iubiri şi despărţiri, cu amăgiri şi treziri la realitate. Un om care învaţă cum să întinerească şi care ne poate preda şi nouă lecţia aceasta: „Pentru ceea ce merită, nu e niciodată prea târziu, sau, în cazul meu, prea devreme să fii oricine vrei să fii. Nu există limită de timp, opreşte-te oricând vrei. Poţi să iei tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Sper că tu vei lua tot ce e mai bun!”