Doamne, păzește-Te!

La ora la care îmi scriu articolul au murit deja 51. Oameni frumoși, oameni generoși, oameni care înainte de a muri au salvat câteva vieți. Internetul s-a umplut de lacrimi mai mult sau mai puțin sincere. Și apoi de nevoia tuturor de a-și da cu părerea. Cu cât mai neavizați, cu atât mai vehemenți. Au murit doar de câteva zile și noi deja ne certăm, ne scuipăm, ne jignim, ne împărțim între pro și contra, jos Icsulescu, sus Icsulescu, etc. Au murit doar de câteva zile, alții zac în spitale în chinuri groaznice, unii dintre ei vor muri probabil, din păcate. Și noi ne vedem mai departe de micimile noastre. De frustrările noastre. De neputințele noastre. Aruncăm cu noroi în toate direcțiile fără să ne vedem straturile suprapuse de noroi uscat de pe proprii bocanci.

Dintre manipulările de tot felul, pe care copilul meu de 17 ani le-a mirosit de la distanță, dar pe care oameni în toată firea și cu oarece pretenții de educație le înghit pe nemestecate, cea care prinde cel mai bine este: jos biserica. Desigur, suntem oameni inteligenți, evoluați, nu avem nimic cu creștinismul, nu contestăm biserica în general ci doar… și urmează texte de doi lei, acuzații nefondate, neverificate nici măcar de așa-zișii jurnaliști ai momentului. Suntem în stradă ca să schimbăm ”sistemul”. Ca să urlăm jos orice. Ca să cerem mai multe spitale decât catedrale. Felicitări! Șaptezeci de ani de comunism și-au făcut bine treaba. Nu, nu, am calculat corect. Șaptezeci. Pentru că în România anului 2015, ”sistemul” e structurat tot pe model comunist. Metodele sunt aceleași. Materialismul socialist-științific e același. Manipulările sunt aceleași.

Unde sunt popii, de ce nu vin cu noi? Pai uite că vine Hristos. Da, chiar El, pe o pancartă susținută de câțiva tineri, e El în icoană, vine să ne amintească ce ar fi trebuit să știm deja: că fără El nu putem face nimic. Serios? Huoooo, jos biserica, jos patriarhul, jos popii, vrem spitale, vrem impozitare. Nu, Doamne, nu ai loc nici acum între noi. Și acum deranjezi. Și acum spui lucruri incomode, care ne îngrădesc ”spiritul liber”. Ne încurci, Doamne. În școli ne încurci. În spitale ne încurci. Știi, și în case ne cam deranjezi. Iar când bate vreun clopot ne cam apucă dracii. Și facem reclamație, să dărâme nenorociții ăștia de popi clopotnița. Nici în stradă n-ai ce să cauți. Acolo ne apucă dracii cel mai rău. Noi am ieșit pentru amărâții ăia care au murit. Și care s-au dus, unde? Ei, nu contează, jos patriarhul. Au murit salvând alte vieți. Oare pe modelul cui? Nu ne interesează! Au murit deja de vreo săptămână, acum avem treabă, știi Tu, jos, sus, huo. Tu ce cauți aici?

Nu mai veni, Doamne. Lasă-ne să fim ”liberi”. Să putem să scuipăm liniștiți pe ce are țara asta mai sfânt. Să contestăm lucruri pentru care alții și-au dat viața. Să ne creștem copiii inteligent, fără moaște, ore de religie și popi. Să ne trăim viețile mărunte între răutăți și mizerii.

Nu mai veni, Doamne. Știi, mi-e teamă că dacă Te prindem, Te răstignim din nou.

Anunțuri
Published in: on 12/11/2015 at 00:47  Comments (3)  
Tags: , , , , ,

Ce alegem de această dată?

Dumnezeu coboară printre noi, iar noi suntem turbaţi că nu găsim cârnaţi…

Dimineaţa, pe strada şcolii, plină de copii şi de părinţi, un şmecher intră cu maşina pe interzis claxonând nervos. Un tătic trezit cu capsa pusă urlă după el descriindu-i diverse părţi anatomice. Şoferul dă geamul jos şi îi pomeneşte omenos pe toţi morţii familiei celuilalt. Încă vreo doi le adresează laude pe rând printre dinţi. Nu numai noi trecem blazaţi, ci şi copiii par obişnuiţi şi cu limbajul, şi cu atitudinea.

De unde atâta răutate?

Musteşte în noi o răutate incredibilă. Stăm cu botul rânjit tot timpul, ca nişte maidanezi gata în orice clipă să înfigă colţii în pulpa trecătorului. Şi, tot ca maidanezii, atacăm pe furiş, pe la spate, ieşim vicleneşte de sub maşini sau de după pubele, nu avem curajul să ne măsurăm forţele pe faţă, orice confruntare deschisă şi onestă ne face să fugim schelălăind. Nu recunoaştem în ruptul capului că greşim: noi suntem îngeri imaculaţi, niciodată vina nu ne aparţine. Dacă suntem la calculator, avem tupeu imens să vărsăm dejecţii împotriva celorlalţi, că doar ne ascunde iluzia unei false identităţi.

Turbaţi pentru cârnaţi

Dacă tronăm suveran în maşina proprie, avem liber la înjurături, fiindcă fragila carcasă de tablă ne dă senzaţia de invincibilitate. Dacă suntem mai mari, mai înalţi, mai puternici sau mai mulţi decât ceilalţi, e ideal, se trezeşte eroismul în noi şi ne visăm supermeni, avem impresia că trăim înconjuraţi de sclavi a căror unică preocupare este aceea de a ne satisface plăcerile. Un orgoliu prostesc, nemăsurat, ne face orbi, surzi şi împietriţi în faţa minunii care aşteaptă să se repete în fiecare an: Dumnezeu coboară în mijlocul nostru, printre noi, ca unul dintre noi, dar noi suntem turbaţi că nu găsim cârnaţi sau că reducerile la cratiţe au aglomerat supermarketul.

Ce alegem anul acesta?

În nici un caz nu ne grăbim la spovedit, că doar “n-am omorât-o pe mama”; nici la împărtăşit nu dăm iama, că “avem timp la pensie să tot mergem la biserică”; şi aşa ne trezim că trece Crăciunul pe lângă noi, şi iar mergem la muncă, şi iar ne întoarcem la grijile noastre mărunte şi la preocupările noastre mizere, şi iar intrăm în iureşul ieftinătăţilor zilnice, şi iar n-am înţeles nimic. Dar ne-am bifat conştiincios lista de obligaţii (cadouri, nu daruri, căci darul se face din suflet, şi nouă ne lipseşte), şi iar am umplut masa cu feluri variate şi minuţios pregătite, pentru încă un chiolhan fără Sărbătorit. Maidanezii şi-au primit osul, l-au ronţăit satisfăcuţi şi acum pornesc, cu ochii sclipind, spre altă pradă facilă. Şi totuşi, în tot acest timp, Stăpânul îi aşteaptă să se întoarcă, îmblânziţi, la ospăţul împărătesc. Ce alegem anul acesta, să fim cel mai bun prieten al Stăpânului, sau javra care muşcă mâna ce o hrăneşte?

Published in: on 16/03/2014 at 22:36  Lasă un comentariu  
Tags:

Să începem cu noi!

  

Nu e cazul să ne întristăm că nu suntem supermen şi wonderwomen.

 

Doi amici, dintre care unul preot, discutau deunăzi. Unul dintre ei întreabă oftând şi cu tonul un pic patetic: “Ce ne facem noi, părinte, cu poporul acesta?” La care preotul, hâtru din fire, îi răspunde sec: “Dar cine ne-a dat nouă poporul, dragule, ca să facem ceva cu el?”

Veşnic în aşteptarea …cui?

La o primă impresie, replica pare cinică iar situaţia în sine ar avea aer de comedie amară. Şi totuşi descoperă un aspect foarte trist al realităţii noastre. În ultima vreme poate mai mult ca niciodată, românul s-a obişnuit să se vaite. E drept că are şi motive, dar dincolo de ele, atitudinea e una defetistă, lipsită de vlagă şi de iniţiativă, lâncezită şi bolnavă. Viaţa e grea, guvernul corupt, nu mai merge nimic în ţara asta, e criză, vine cutremurul, n-avem bani, n-avem timp sau n-avem chef. Ne vine să ne aşezăm cu fundul pe trotuar şi să stăm acolo până când, cu o mişcare de baghetă magică, cineva o să schimbe totul într-o clipită şi o să trăim cu toţii la vie . Şi ce să vezi, nu se întâmplă aşa ceva! Suntem exact ca în bancul cu ucenicul de la mânăstire care se ruga fierbinte de câteva ore să i se aprindă becul ars, până când a venit un frate şi i l-a schimbat. Ne perpelim de griji naţionale, europene, mondiale, de guverne universale, de noua ordine mondială, de cataclisme, de apocalipse, de destine cosmice, deşi în ograda fiecăruia ar cam fi de lucrat…

 Să începem cu noi!

Ne place să ne credem super-eroi. Am fost crescuţi cu figuri istorico-mitologice, cu poveşti despre strămoşi cu puteri supraomeneşti, despre o ţară care a ţinut piept tuturor, ni s-au alimentat complexele de superioritate ca în orice neam mic şi bătut de vânt. Dar când e vorba de lucruri care ne afectează direct, când e vorba să facem un gest cât de mic şi de concret pentru ca mâine să fie mai bine, cădem într-o apatie vrednică de milă. Şi atunci iar ridicăm din umeri şi iar ne căinăm pentru trecutul nostru glorios, încrucişându-ne mai strâns braţele la piept.

Poate că e momentul să ne coborâm puţin privirea de la linia orizontului la cea a gardului propriu. Să încercăm să sfinţim locşorul în care suntem. Să începem cu noi, cu ai noştri, cu cei din jurul nostru. Să ne facem fiecare curat în suflet. Desigur, nu vor face toţi la fel. Dar cu cât se aprind mai mulţi ca o lumânare pentru cei din jurul lor, cu atât lumina se va înmulţi şi ne va încălzi pe toţi. „Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.” (Matei 5 – 15)

 Lumină din lumină…

Fiecare are rolul său şi rostul său pe acest drum. Nu e nevoie să ne visăm toţi salvatori de ţară, nu e nevoie să poarte fiecare în raniţa de soldat câte un baston de mareşal. Nu e nevoie să ne întristăm că nu suntem supermen şi wonderwomen. Suntem câte o rotiţă în marele mecanism, şi acest lucru nu trebuie să ne deprime, dimpotrivă: “Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup; (…) Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.” (I Cor. 12: 13, 26-27)

Dacă ni s-a dat destinul sublim şi copleşitor de “lumina lumii”, nu cred că Dumnezeu ne-a văzut pe toţi ca pe nişte sori care să pârjolească tot pământul cu atâta căldură, nici nu ne-a pus în spinare sarcina de a asigura fotosinteza unei planete întregi. Ci mai degrabă ne-a dăruit harul de a ne aprinde de dragostea Lui şi de a da mai departe, flacără din flacără, lumină din lumină, fără să ne împuţinăm căldura.  

Published in: on 04/11/2013 at 19:18  Lasă un comentariu  

Ne curg prin vene picături de ură

”Să moară duşmanii mei dacă nu e aşa!”

 Românul e născut … poet, zice vorba. Dar când coboară din turnul de fildeş cu picioarele pe pământ, românul nostru e cât se poate de cuplat mai degrabă la versuri de manea. ”Să moară duşmanii mei dacă nu e aşa!”

Mii de cioburi

Se declanşează scandalul Roşia Montană. Previzibil, ne împărţim repede în tabere pro, tabere contra, tabere contra celor contra, şi ne înjurăm cu spor, în funcţie de gradul de implicare, ba pe stradă, ba prin ziare, ba pe reţele de socializare. Se  întâmplă tragedia cu copilaşul şi câinii maidanezi, exact ce ne lipsea! Găsim motiv să ne divizăm iar în bisericuţe, grupuleţe şi să ne măsurăm scara decibelică unii împotriva celorlalţi. Se dă sau se schimbă o lege? Ideal! Un nou pretext de gâlceavă între românii de stânga, românii de dreapta, românii de centru, românii de extreme, nici n-ai idee în câte direcţii diferite se pot angaja! Mai ales în momentele cele mai importante, când ar trebui să fim uniţi şi să tragem toţi în aceeaşi direcţie, ne risipim în mii de cioburi ca un vas de proastă calitate zdrobit pe caldarâm. “Divide et impera” (dezbină şi stăpâneşte) e un principiu vechi de vreo 2400 de ani, dar noi, semeţii cetăţeni “civilizaţi” şi “informaţi” ai secolului XXI, nu deschidem ochii şi nu pricepem că sămânţa de sfadă e aruncată constant în ogorul nostru pentru că e foarte convenabil aşa, să ne muşcăm între noi şi să nu mai fim atenţi la lucrurile importante cu adevărat. 

Scuipând venin

Evreii primeau de la Moise poruncă, în vremuri de o cruzime greu de imaginat în zilele noastre: “De vei întâlni boul duşmanului tău sau asinul lui rătăcit, să-l întorci şi să i-l duci!”. Noi, oameni (post)moderni şi cu pretenţii, avem ciudă pe ovinele şi caprinele de dincolo de gard. “Să moară capra vecinului” e o expresie care, după câte ştiu eu, nu are echivalent şi în alte limbi de circulaţie (dacă ştie cineva ceva, daţi de ştire!). Oare să fie un mod de gândire care ne caracterizează? De unde atâtea frustrări, atâtea complexe, atâta ură adunate în subconştientul colectiv? Nu suntem, cred, cel mai năpăstuit popor din Europa, nu mai zic din lume. Am avut perioadele noastre de restrişte, e adevărat, dar hai să nu mâniem pe Dumnezeu, mai mult ne-a fost căldicel decât greu. Şi totuşi, ne circulă prin vene picături de ură, de invidie şi de ciudă. Şi, ce e mai grav, veninul ni-l vărsăm pe fratele nostru, pe aproapele pe care hristos ne învaţă să-l iubim ca pe noi înşine. Cel care are aceleaşi dureri, aceleaşi bucurii, aceleaşi sentimente şi aceleaşi greutăţi ca şi noi.

Un singur vrăjmaş, o singură luptă

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. (Matei 5, 44-45)

Se găsesc în cărţile de rugăciuni cereri speciale “împotriva vrăjmaşilor”. Eu cred că singurul vrăjmaş care ar trebui să ne preocupe este cel nevăzut. Sau cel din propria noastră minte. De acolo ne vine răul cu adevărat, nu de la cel de lângă noi. “Când căile omului sunt plăcute înaintea Domnului, chiar şi pe vrăjmaşii lui îi sileşte la pace” (Solomon, 16 -7). Restul e doar scenarită ieftină şi micime sufletească. 

Published in: on 04/11/2013 at 19:11  Lasă un comentariu  

Noua dictatură

Primarul unui mic oraș din Franţa a anunţat că refuză să oficieze o „căsătorie” între doi bărbaţi care au domiciliul pe teritoriul localităţii al cărei primar este. Este primul primar care se împotrivește noii legi care atribuie numele și drepturile aferente căsătoriei unor cupluri de acelaşi sex, potrivit  vremurivechisinoi.blogspot.com.

 

Statul francez începe persecuţiile

Jean-Michael Colo, primarul orașului Arcangues, din regiunea de sud a departamentului Pirinei-Atlantic, cu populaţie majoritar bască, riscă să fie condamnat la închisoare, până la cinci ani, și la plata unei amenzi de 75.000 euro. El a spus că nu se teme de aceste consecinţe ale gestului său și că va merge până la capăt. Jean-Michael Colo a declarat: „Nu dau lecţii, astfel încât alţi primari să urmeze exemplul meu, dar eu nu voi pune în practică o lege nelegitimă. Cei șapte consilieri sunt total de acord cu mine și au spus că nici ei nu vor lua parte la o astfel de comedie.”

Poziţia primarului din Arcangues este doar prima dintr-o serie de astfel de situaţii care vor apărea în urma noii legi a căsătoriei, care legalizează căsătoriile homosexuale, intrată în vigoare în 28 mai în Franţa. Pe lângă sprijinul consilierilor, Jean-Michael Acolo a primit 1.500 de mesaje de susţinere până în prezent.

 

”Mă opun legii!”

În luna aprilie, saitul LifeSiteNews a informat cititorii că 15.000 de primari, membrii ai organizaţiei „Primari pentru Copii”, majoritatea din orașe mici, au declarat că refuză să oficieze astfel de „căsătorii”. Un număr de 20.000 de primari au semnat o declaraţie în care este scris „Mă opun legii care deschide instituţia căsătoriei și adopţia de copii către persoane de același sex”.

Guvernul socialist al președintelui Francois Hollande, care a promovat legea „căsătoriilor” homosexuale în ciuda unor proteste fără precedent a milioane de francezi, a făcut public faptul că nu va admite nicio obiecţie de conștiinţă pentru funcţionarii publici care nu vor să „căsătorească” persoane de același sex și va lua măsuri de pedepsire a primarului Jean-Michael Colo. „Legea se aplică peste tot și nu este admisă nici cea mai mică încălcare a egalităţii” a declarat Ministrul de Interne, Manuel Valls, ca răspuns la gestul primarului din Arcangues. „Sper că vom avea parte de câștig acolo (în Arcangues), ca peste tot” a adăugat el.

Cei doi bărbaţi care doresc să se „căsătorească”, Jean-Michel Martin și Guy Martineau-Espel, au spus că vor face apel la justiţie  dacă nu li se oficia „căsătoria” în scurtă vreme.

„Primarul are 15 zile la dispoziţie să ne comunice că refuză să ne căsătorească și atunci vom apela la Procurorul General al ţării” au declarat cei doi într-un interviu pentru ziarul Le Parisian.

 

Acordul sau pușcăria!

Pentru a nu se ajunge în astfel de situaţii, care reprezintă un semnal de alarmă despre ce înseamnă „egalitatea” în viziunea activiștilor homosexualităţii, în Olanda se dezbate o lege care va face ilegală angajarea funcţionarilor publici implicaţi în oficierea căsătoriilor dacă aceștia se opun „căsătoriei” persoanelor de același sex.

Iată prima consecinţă a legalizării „căsătoriei” homosexuale în Franţa: închisoare pentru cei care se opun. Dacă primarul Jean-Michael Colo va ajunge în închisoare, el va fi primul deţinut politic al celei mai tinere dictaturi din lume, dictatura homosexualităţii.

Published in: on 04/11/2013 at 19:04  Lasă un comentariu  

Spaimele celor mai fericiţi

„Facă-se voia …mea!”

Aţi observat cu siguranţă că mesajul general al ştirilor din România ultimilor ani pare să predispună intenţionat la depresii. Deşi evit cu îndârjire să citesc sau să aud ştiri, din păcate nu am scăpare. Aşa mi-am întristat inima zilele acestea cu două ştiri evident şocante, pentru că în lipsa calităţii, numai “şocul şi groaza” mai vând.

La harţă cu Dumnezeu

Prima dintre ele titrează: “Nu-l voi lăsa pe Dumnezeu să aleagă pentru mine” şi ne prezintă poza unui Alain Delon îmbătrânit, scârbit de viaţă, însingurat şi bântuit de gânduri sinucigaşe. „Vreau să ştiu că am puterea să îmi închei singur viaţa în momentul în care voi simţi asta. Nu mai am pe nimeni care să îmi fie alături. Copiii mei au crescut, prietenii mei au murit, iar viaţa pare să treacă pe lângă mine. La momentul actual, pentru mine, viaţa înseamnă trecut. Am fost unul din cei mai fericiţi oameni, dar acum totul s-a dus ca un fum”, declară actorul pentru Paris Match. S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut (Psalmul 101-4). Unul dintre „cei mai iubiţi pământeni” se lasă doborât de tristeţe, singurătate şi deziluzie, până la amăgirea supremă de a-şi „controla” viaţa şi de a-l sfida pe Dumnezeu într-un ultim gest teatral şi egoist.

Fără sâni de frica morţii

A doua ştire se înscrie în acelaşi registru: frumoasa actriţă americană Angelina Jolie, adorată de milioane de bărbaţi şi invidiată de mii de femei, a publicat un eseu în New York Times în care anunţă că s-a supus unei duble mastectomii pentru a preveni un cancer moştenit de la mama sa. Vă închipuiţi câtă suferinţă şi frustrare provoacă o asemenea operaţie unei femei cu adevărat bolnave, dar să i te supui de bună voie, de frică, sănătoasă fiind? E ca şi cum ţi-ai amputa picioarele la 30 de ani de teamă să nu faci gută la bătrâneţe…

I-aş acuza dacă nu i-aş iubi!

Dureroase şi cinice deciziile celor doi. I-aş acuza de laşitate dacă nu i-aş iubi. Este evidentă, în cazul ambilor actori, lipsa înspăimântătoare de credinţă, de speranţă, de echilibru. Să ai o lume la picioare, să ai numele înscris în inimile atâtor admiratori, şi totuşi să ai în suflet atâta singurătate, atâta dramă, atâta frică, atâta neîncredere, atâta pesimism, mi se pare înfiorător. Aduc fericirea în jurul lor şi nu ştiu să şi-o cultive în propria lume, sunt pe lista celor mai frumoşi oameni de pe pământ şi refuză să vadă frumuseţea propriei vieţi. Nu judec şi nu critic, sunt doar înmărmurită de atâta tristeţe. În definitiv, întrebarea care îţi vine cel mai adesea în minte în faţa oamenilor ca ei este: sunt ei oare mai fericiţi ca noi? Se pare că nu. Suferinţa lor nu poate decât să ne reducă la tăcere. Şi la meditaţie. Şi la o rugăciune de mulţumire. Pentru fiecare lucru bun din viaţa noastră, fie el cât de mic. Pentru fiecare gând luminos şi pentru fiecare zi însorită. Bucuraţi-vă!

Published in: on 13/07/2013 at 19:23  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Ţăranul român, politically correct?

„Acestea sunt patria noastră, pământul nostru şi stilul nostru de viaţă!”

Biblia ne învaţă să fim îngăduitori şi iertători: Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi (Coloseni 3, 13). Uniunea Europeană ne trage o palmă părintească după ceafă ca să ne înveţe că îngăduitor şi tolerant nu sunt sinonime, pentru că toleranţă cer unele „animale care sunt mai egale decât altele”, cum spunea George Orwell, de vreme ce ştiu să strige mai tare că sunt minoritare şi, deci, dezavantajate.

Ţăranul român şi familia de lesbiene

Nu săriţi, dragi asociaţii şi fundaţii, nu am nimic împotriva vreunor minoritari, câtă vreme, totuşi, limba pe care o vorbesc ei în casă nu mi se impune mie în instituţiile poporului meu, sau, mai grav, câtă vreme ce fac ei în dormitor nu li se prezintă copiilor mei ca fiind ceva natural, îndreptăţit sau cum spune bancul, în curând chiar obligatoriu …
Dar dacă Dumnezeu nu e politically correct, cine mă cred eu să am pretenţii de astfel de corectitudine? Căci Dumnezeu nu se joacă deloc cu vorbele, ba o spune foarte pe şleau: Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu (Facerea 18, 20).
Poate că n-am înţeles noi, românii, cam cum stă treaba cu drepturile minorităţilor, dacă un eveniment cum este cel petrecut în 20 februarie la Muzeul Ţăranului Român îl întristează pe directorul general al „instituţiei publice de cultură care aparţine tuturor cetăţenilor României” şi îl face să-şi exprime îngrijorarea pentru „atitudinea discriminatorie şi nedemocratică” şi pentru starea societăţii româneşti. „Copiii sunt bine-mersi”, un film cu multe premii şi tinichele agăţate la gât, despre o familie de lesbiene, a fost întrerupt de un grup de protestatari care au cântat Deşteaptă-te, române şi melodii religioase. Nu, nu aţi înţeles greşit, distinsul domn nu este îngrijorat că într-o instituţie care trebuie să perpetueze bunul simţ şi credinţa moştenite din tată în fiu în acest popor se promovează acţiuni pro-homosexuale, ci pentru că aceste acţiuni au fost contestate!

Libertatea de a pleca
Păi dacă nu ştim să gestionăm problema, haideţi să vedem cum procedează alţii cu minorităţile lor, fie ele naţionale, sexuale, religioase etc., ce ziceţi?

“Sunt sătul de îngrijorarea acestei naţiuni în privinţa ofensării unor indivizi sau a culturii acestora. […] Această cultură s-a creat în peste două secole de zbateri, încercări şi victorii a milioane de bărbaţi şi femei în căutarea libertătii. Vorbim mai cu seamă engleza, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza sau orice altă limbă. În consecinţă, dacă doriţi să fiţi parte a acestei societăţi, învăţaţi limba!
Majoritatea australienilor cred în Dumnezeu. Asta nu e vreo aripă creştină de dreapta sau o presiune politică […] E cu siguranţă adecvat a se afişa asta pe pereţii şcolilor noastre. Dacă Dumnezeu este o ofensă pentru voi, vă sugerez să consideraţi o altă parte a lumii ca fiind casa voastră, întrucât Dumnezeu este parte a culturii noastre.
[…] Aceasta este patria noastră, pământul nostru şi stilul nostru de viaţă şi vă vom permite orice oportunitate pentru a vă bucura de toate acestea. Dar dacă nu veţi înceta a vă mai plânge, văita şi îngrozi de Steagul nostru, de Onoarea noastră, de crezul nostru Creştin, de Stilul nostru de Viaţă, vă recomand cu căldură să profitaţi de o altă mare libertate australiană, libertatea de a pleca!” (Primul ministru al Australiei, Kevin Rudd, sursa: http://www.cotidianul.ro)

De ce nu spunem lucrurilor pe nume?
E adevărat, Australia e puţin cam departe, să căutăm ceva mai aproape: “În Rusia trăieşte poporul rus, iar poporul rus nu admite nici un afront al unei minorităţi; acestea trebuie să respecte Rusia, pe ruşi şi legile fără să ceară favoruri speciale sub pretextul că sunt discriminaţi; cine face astfel, este invitat să părăsească imediat Rusia!!! Nu Rusia are nevoie de minorităţi ci ele au nevoie ca Rusia să-i primească, ofere adăpost, locuri de muncă şi hrană!” (Vladimir Putin în duma de stat a Federaţiei Rusiei. Membrii Dumei de Stat au aplaudat in picioare 5 minute, conform http://www.einformatii.ro)

Poate că e timpul să ne amintim că ştiam cândva ce înseamnă demnitatea. Să nu ne mai fie frică să spunem lucrurilor pe nume. Să nu mai acceptăm să fim călcaţi în picioare. Să nu mai primim fără să crâcnim reguli strâmbe şi etichete în frunte. Să ne cultivăm sufletele şi minţile, să ieşim din mizeria în care suntem împinşi, să refuzăm mâncarea – la propriu şi la figurat – plină de E-uri care ni se îndeasă pe gât. Şi, apropo, Deşteaptă-te, române! În lumea asta pe care le-o creezi, copiii nu sunt bine-mersi!

ÎNTÂLNIRI DE CONŞTIINŢĂ

Alăturaţi-vă noului proiect CONŞTIINŢA!

ÎNTÂLNIRI DE CONŞTIINŢĂ

Într-un nou format, cu noi evenimente şi noi invitaţi!

Timpul s-a comprimat. Planetele s-au aliniat. La televizor auzim şi vedem numai ştiri negative. Lumea parcă s-ar prăbuşi în jurul nostru. Nu mai avem valori. Nu am mai citit o carte de o grămadă de timp. Pretutindeni, minusuri…

Vă invităm să oprim timpul în loc.
Să ne reorientăm, să privim către stele, nu în gol.
Să vedem şi să auzim ceea ce ne mângâie sufletul şi ceea ce ne provoacă mintea.
Să construim o nouă lume înăuntrul nostru, pentru ca lumea din afară să prindă uşor alt contur.
Să construim lumea pe care ne-o dorim, pornind de la fiecare dintre noi. Societatea, lumea, Biserica, toate aceste mari concepte generalizatoare de la care aşteptăm o schimbare se compun din mai multe euri.
Să ne clădim eul şi să îl aşezăm pe o treaptă mai sus, din ce în ce mai sus pe scara valorilor noastre, pe scara dezvoltării noastre personale.
Să vedem frumuseţea vieţii.
Să creăm plusurile pentru a atinge echilibrul mult râvnit.

Vă oferim câteva clipe special gândite pentru a contracara lipsurile spirituale cu care ne confruntăm, vă oferim alternativa la televizorul care ne consumă inutil, care ne însingurează, dincolo de bariera ecranului rece de sticlă. Vă invităm să vă alăturaţi celor de care vă leagă aceleaşi pasiuni şi năzuinţe, într-o atmosferă selectă, relaxată, prietenoasă, în compania lectorilor de mare valoare, care vă vor răpi preţ de aproape două ore în lumea plus-valorii pe care ne-o dorim cu toţii.

Vă aşteptăm cu drag la conferinţele, cursurile şi atelierele noastre, să evadăm împreună din cotidian, să pătrundem în sferele captivante ale intereselor noastre, din orice domeniu.

Dedaţi-vă micilor plăceri culturale, cultura nu îngraşă, ci înnobilează şi binedispune!

La bella vita e la îndemâna tuturor, trebuie doar descoperită şi asumată…

Fiţi deci alături de noi!

http://www.intalnirideconstiinta.ro/

 

 

Meritam?

And so this is Christmas… And what have we done? Another year over….(John Lennon)

Se apropie vremea bilanţurilor. Dacă toamna se numără bobocii, la sfârşit de an se numără realizările.          

La numărat de jucării

Unii îşi numără maşinile, banii, ţoalele de firmă, perechile de pantofi din dulap. Ei sunt categoria celor mai săraci. Sunt oameni care nu au nimic. Viaţa lor e searbădă şi pustie. Aleargă fără rost în goana după ultimul model, ultima fiţă, ultima modă, dar nimicurile se schimbă, industriaşii profitori fabrică mereu alte jucării pentru nişte copii îmbătrâniţi degeaba, fără să înţeleagă nimic din sensul vieţii. Aşa cum un copil răsfăţat se joacă o oră cu jucăria scumpă, proaspăt primită, şi apoi o aruncă plictisit, la fel şi ei se satură repede de cel mai recent tip de merţan şi îşi caută mai departe înfriguraţi aleanul în lucruri care nu-i vor satisface niciodată.

Crăciunul ca pacoste

Sunt alţii care îşi numără (în permanenţă, de altfel) nemulţumirile. Vara e prea cald, iarna e prea frig, omul de lângă ei e un blestem, serviciul o povară, prietenii o bătaie de cap, copiii un stres, viaţa un dezastru, geamul care se sparge e din cauză că li se fac farmece, ei sunt cei mai nefericiţi oameni din lume, uff, şi iar vin sărbătorile astea! Sunt oameni care nu ştiu ce înseamnă recunoştinţa, care indiferent că au mult sau puţin nu ştiu să aprecieze, nu ştiu să se bucure, nu înţeleg că soarele ne asigură viaţa, că zăpada face bine pământului, că acela cu care îşi împart viaţa e cel care li s-a dat de sus pentru a se mântui unul prin celălalt, că serviciul, bun, rău, e o binecuvântare în condiţiile în care mulţi semeni şomează, că un copil e o minune pe care ei nu o pot explica şi pentru care nu au niciun merit …

Hristos nu are loc la masă

Sunt alţii care numără şoriciul de pe masă, cozonacii din cămară, cadourile de sub brad, facturile din cutia poştală, orice poate fi văzut, pipăit, mirosit, înghiţit, orice se reduce şi NE reduce la simţuri, la nivelul cel mai de jos al existenţei. Pentru ei sărbătoarea e prilej exclusiv de îmbuibare şi „afumare” din belşug cu toate varietăţile de alcool, sunt cei care umplu secţiile de gastro-enterologie ale spitalelor după fiecare sărbătoare. Sensul sărbătorii lipseşte din decor, iar marele Sărbătorit – Hristos, nu are loc la masa lor, mai mult sau mai puţin îmbelşugată. Sunt cei care te înjură în trafic, în tradiţionalul „spirit al Crăciunului”, când te opreşti să dai prioritate unei bătrâne care traversează speriată strada şi îi întârzii pe ei în iureşul nebun după cârnaţi şi şuncă.

Număraţi binecuvântările!

Vă doresc din suflet să nu vă regăsiţi în aceste rânduri. Să fiţi dintre cei care îşi numără binecuvântările, mici sau mari, în fiecare zi. Dintre cei care ştiu să fie recunoscători pentru ce au primit de Sus. Dintre cei care ştiu că sufletul cercetat şi spălat e mai important în noaptea Sfântă decât o casă ordonată şi o masă încărcată. Dintre cei care ştiu să-şi facă viaţa frumoasă şi să le lumineze şi zilele celor din jurul lor. Dintre cei care ştiu să se pună şi în locul celui de lângă ei, şi să ofere, măcar de Crăciun, mai mult decât un cadou frumos împachetat. Dintre cei pentru care lumea asta nebună să merite să primească Pruncul ceresc! Crăciun fericit! 

 

Published in: on 12/03/2013 at 20:33  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Printre gratii

Libertatea adevărată nu pică din cer, ci se câştigă cu scrâşnete din dinţi.

Cu cât se zbate mai tare omul pentru confortul propriu şi pentru o viaţă fără griji, cu atât îşi înnoadă mai tare şireturile între ele. Goana cotidiană nebună, fără scop şi fără sens, nu ne face nici mai liberi, nici mai fericiţi şi, culmea, nici măcar mai eficienţi. Căci cu cât agitaţia e mai mare, cu atât lanţurile se încurcă mai tare şi ne strangulează mai mult. Sclavia a existat dintotdeauna, în diferite forme. Cine crede că am scăpat de ea, se înşeală. Şi nu mă refer numai la neosclavagismul multinaţionalist în care trăim, şi în care, pentru o funcţie un picuţ mai bine plătită şi mai americănesc-răsunătoare (spune-i bunicii tale că eşti procurement manager, sau key-account officer), ni se îmbolnăvesc tinerii de surmenaj pe plantaţiile ciocoilor venetici.

Complici la propria înrobire?

Dintre toate formele de constrângere pe care le experimentăm cu toţii, cea mai periculoasă mi se pare îngrădirea minţii, care nu se poate realiza decât cu acordul, dacă nu chiar cu complicitatea noastră. La aceasta consimţim cel mai adesea comod şi suficient, aruncându-ne în psihologia ieftină, clişeizată, atât de dragă românului „emancipat” şi „sofisticat” al anului 2012. De ce să ne deschidem mintea şi ochii, să facem un minim efort de a vedea dincolo de coaja lucrurilor, când e atât de simplu să ne ascundem (şi, în final, să ne pierdem) în şabloane răsuflate? „Merge şi aşa”, „asta-i viaţa”, „toţi sunt la fel” şi alte generalizări asumate şi lingvistic şi „filosofic” ne îngustează perspectivele şi ne înţepenesc în colocvial. Şi dacă suntem de acord cu Ţuţea atunci când spune că libertatea omului e partea divină din el, cât de vinovaţi vom fi găsiţi pentru că am sufocat scânteia dumnezeirii din noi în carcera sordidă a propriei mediocrităţi? „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei”. (Galateni – 5,1)

Ştampila şi destinul

Dacă ne căutăm scăparea din această cursă, trebuie să-i conştientizăm cauzele: libertatea nu are loc în suflet până nu ne eliberăm din sclavia faţă de păcat: „Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte”. (Petru, II, 19) Libertatea adevărată aşadar nu-ţi pică din cer (sic!), ea se câştigă cu scrâşnete din dinţi şi cu sacrificarea până la sânge a orgoliului, patimii şi îndărătniciei personale. „Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber!” trebuie să treacă din paradoxul verbal în carne şi în suflet, să te ardă, să te trăiască, să devină respiraţie şi inspiraţie.

La sfârşit de iulie vi s-a cerut să luaţi o hotărâre pentru soarta statului. Greu lucru pe sufletul fiecăruia. Fiecare român s-a inflamat pentru o cauză sau alta şi a ales după cum a crezut de cuviinţă. Deşi, în buna tradiţie stalinistă, nu contează cine votează, contează cine numără voturile. Eu acum vă întreb: dar pe destinul propriu cum ne punem ştampila? Dacă Hristos S-a făcut om ca să ne dea nouă şansa de a fi dumnezei, e prea mare efortul pentru noi să ne facem robi Lui ca să ajungem stăpâni peste noi înşine şi peste această lume? Ni se promite atât de mult, şi nouă ne e lene? Lucrăm la pământul arid al sufletului şi-l facem roditor pe seceta vremii acesteia, sau ne complacem în statutul de robi ai lumii, depresivi şi mizantropi, complexaţi şi frustraţi dar aroganţi şi roşi de ambiţii mărunte, angoase şi obsesii? Vă provoc la referendum pentru voi înşivă!

(mai mult…)

Published in: on 12/03/2013 at 20:16  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,