The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Regia: David Fincher
Scenariul: Eric Roth, după o nuvelă de F. Scott Fitzgerald
În rolurile principale: Cate Blanchett, Brad Pitt
Premii: 3 premii şi 10 nominalizări Oscar, 5 nominalizări Globul de Aur, 3 premii şi 8 nominalizări Bafta

„Am fost şi eu, ca şi dvs., nemuritoare. Am avut destui ani în care să trăiesc ca şi cum moartea ar fi fost doar unul dintre finalurile posibile”. Aşa îşi începe confesiunea despre viaţă şi conştiinţa morţii Luiza Vasiliu, o tânără şi talentată scriitoare şi jurnalistă în Dilema Veche. Aşa suntem şi noi, închişi în clopotul de sticlă al naivităţii noastre, crezând că bătrâneţea şi moartea nu ne pot atinge. Vorbim despre viaţă şi moarte, despre tinereţe şi bătrâneţe, din păcate făcând doar teorie, fără să o raportăm la propria persoană. Ce facem însă atunci când suntem puşi faţă în faţă cu oglinda vieţii şi morţii noastre?

Pentru Benjamin Button (Brad Pitt) viaţa începe cu moarte şi bătrâneţea dă în marche-arriere spre tinereţe. Se naşte în anii 1920, deja un bătrân de 86 de ani, şi e nevoit să trăiască viaţa în sens invers, întinerind în vreme ce toţi cei dragi din jurul lui îmbătrânesc şi mor. Îmbătrânind, simţi că sufletul îţi e tot tânăr, doar trupul nu mai reacţionează la fel, nu mai poate să ţină pasul cu viaţa care pulsează înăuntrul lui. Cu Benjamin totul se petrece pe dos, trupul născut bătrân se revigorează pe zi ce trece, iar sufletul absoarbe cu o curiozitate de copil tot ceea ce i se oferă. Un om neobişnuit născut, aşa cum declară chiar el, în condiţii neobişnuite, trăieşte o viaţă intensă, cu bucurii şi tristeţi, cu iubiri şi despărţiri, cu amăgiri şi treziri la realitate. Un om care învaţă cum să întinerească şi care ne poate preda şi nouă lecţia aceasta: „Pentru ceea ce merită, nu e niciodată prea târziu, sau, în cazul meu, prea devreme să fii oricine vrei să fii. Nu există limită de timp, opreşte-te oricând vrei. Poţi să iei tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Sper că tu vei lua tot ce e mai bun!”

Anunțuri

Cum a furat Grinch Crăciunul (2000)

Regia: Ron Howard

Scenariul: Jeffrey Price, după un roman de Dr. Seuss

În rolurile principale: Jim Carrey, Taylor Momsen, Jeffrey Tambor, Christine Baranski, Bill Irwin

Premii: Globul de Aur pentru Carrey, Oscar pentru machiaj, nominalizare la Oscar pentru costume şi decor sunt doar câteva din numeroasele premii şi nominalizări ale acestei pelicule.

Aşteptare, bucurie, colinde, linişte sufletească, miros de cozonac, daruri, oameni dragi în jur, tihnă, bunătate şi iubire. Ce ne lipseşte în prag de Crăciun? Puţină acţiune! Un hohot de râs nebun! O aventură care să ne ţină pe toţi, cu mic, cu mare, cu sufletul la gură, dar care să nu ne scoată din atmosfera de sărbătoare. Cu costume şi machiaje geniale, cu muzică de top chart, şi mai ales cu interpretare de Oscar pe toată linia.
Într-un fulg de nea se află un orăşel de basm, cu locuitori prietenoşi şi iubitori de petrecere şi de sărbătoare, dar care au uitat, în învălmăşeala din magazine, ce înseamnă Crăciunul cu adevărat. Parcă sună cunoscut, nu? În marea goană după cumpărături, un copil, o fetiţă dulce şi inocentă, e singura care se frământă în legătură cu semnificaţia reală a Crăciunului, intuind că trebuie să fie ceva mai mult decât atât. Întâmplător sau nu, intrigată de existenţa unei creaturi stranii şi înfiorătoare în munţii din apropierea oraşului, care manifestă un dispreţ total faţă de locuitorii acestuia şi mai ales faţă de Crăciun, fetiţa insistă să-l împace pe Grinch cu foştii săi concitadini dar în primul rând cu sărbătoarea în sine: „Nimeni nu trebuie să fie singur de Crăciun”, sunt cuvintele fermecate care îi provoacă dureri de cap şi de inimă….la propriu. Şi aşa ne trezim nas în nas cu cel mai haios şi mai cunoscut personaj al filmelor de sezon din ultimii zece ani. E surprinzător că după un astfel de rol încă i se mai spune Jim Carrey şi nu i-a rămas numele Grinch, atât de mult s-a mulat pe ciudatul şi simpaticul personaj care printre ţipete, râsete şi trăznăi îi învaţă pe copiii care îl urmăresc ce înseamnă de fapt această sărbătoare. Dar, mai important, ne zguduie şi pe noi, adulţii, şi ne face să privim din nou sărbătorile prin ochi de copil. O lume magică, de poveste, dar zguduită de ghiduşiile unui Jim Carrey „în stare pură”, care face un rol cu adevărat „de zile mari”, adică aşa, ca pentru un răsfăţ de Crăciun pentru întreaga familie.

Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari. (I Corinteni, 1, 27)

Published in: on 04/03/2012 at 15:11  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

The Diving Bell and the Butterfly (2007) (Le Scaphandre et le Papillon)

Regia: Julian Schnabel
Scenariul: Ronald Harwood, după romanul autobiografic lui Jean-Dominique Bauby
În rolurile principale: Mathieu Amalric, Emmanuelle Seigner, Marie-Josée Croze, Anne Consigny, Max von Sydow
Gen: Dramă
Premii şi nominalizări:
2008: 4 nominalizări la Oscar, o nominalizare şi un premiu la Globurile de Aur, o nominalizare şi un premiu Bafta, o nominalizare şi un premiu César, 2 nominalizări la American Society of Cinematographers, un premiu şi o nominalizare din partea asociaţiei criticilor, premiul Etoile d’Or pentru cel mai bun actor. 2007: 2 premii şi o nominalizare la Cannes şi multe altele.

Jean-Dominique Bauby, redactor şef la revista Elle din Franţa, este la vârsta de 43 de ani un răsfăţat al vieţii, al femeilor, al şanselor profesionale. În urma unui acident vascular cerebral, intră într-o comă de 20 de zile din care se trezeşte psihic conştient dar fizic paralizat complet, în afară de ochiul stâng. O tânără terapeută încearcă să îl ajute să comunice printr-o metodă care părea iniţial imposibil de aplicat: recitându-i de zeci de ori pe zi literele alfabetului aranjate în ordinea frecvenţei lor în vorbire, îi cere să clipească atunci când ea ajunge la litera pe care vrea să o folosească. Într-un ritm înnebunitor de lent, ea notează pe hârtie literele până formează cuvinte. Astfel un cuvând mediu durează aproape două minute până este complet scris. Metoda începe să dea roade şi jurnalistul decide să scrie o carte din „clipiri”: M-am hotărât să nu-mi mai plâng de milă. În afară de ochiul meu stâng, mai am încă două lucruri neparalizate: imaginaţia şi memoria. Angajează o asistentă şi reuşeşte să termine cartea în zece luni (4 ore pe zi, 200 000 de clipiri în total), printr-un efort istovitor pe care regizorul îl redă cu mijloace extrem de realiste şi de înduioşătoare, din perspectiva protagonistului.
Pe lângă faptul că filmul este realizat după fapte reale, regizorul recreează cât poate de minuţios experienţa personajului său: filmările s-au făcut chiar în spitalul în care a fost internat Bauby, Berck-sur-Mer din nordul Franţei, cu personalul spitalului. Cadrele sunt luate ca şi cum camera ar filma chiar prin ochii lui Bauby, în timp ce acesta dictează din pleoapă drama sfâşietoare pe care o trăieşte, amintiri mai plăcute sau mai dureroase, locuri pe care le-a văzut sau le-a visat, fantezii şi regrete, oameni pe care i-a iubit şi oameni care încă îl iubesc şi se străduiesc să îi facă suportabilă fărâma de viaţă rămasă. Publicată în 2007, cartea are un succes imens, devenind best-seller în toată Europa. Autorul ei moare însă la două zile după publicare.

Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. (Psalm 142)

Raţiune şi simţire (Sense and sensibility – 1995)

Regizor: Ang Lee
Scenarist: Emma Thompson, după romanul lui Jane Austen
Actori: Hugh Grant, Emma Thompson, Alan Rickman, Kate Winslet

Revenim cu o peliculă clasică, recunoscută şi apreciată oficial cu un Oscar, 27 alte premii (din care două Globuri de Aur pentru cel mai bun film şi pentru cel mai bun scenariu adaptat) şi 28 de nominalizări (la Oscar, Globurile de Aur, premiile Bafta şi altele). În vârtejul cotidian al mult discutatei crize, al sclavagismului post-capitalist în care trăim, avem prilejul, datorită Emmei Thompson care a rescris pentru marele ecran povestea binecunoscută creată de Jane Austin, de a face o incursiune romantică în Anglia din prima jumătate a secolului 19, în vieţile a două tinere care, pierzându-şi tatăl, îşi văd brusc distruse şi şansele la fericire şi la o viaţă decentă, întrucât averea acestuia rămâne băiatului din prima căsătorie. Cum reacţionează protagonistele în faţa morţii şi a sărăciei, în faţa bolii, a iubirii, a nefericirii şi a împlinirii, aflăm pe parcursul unei ore şi jumătate de capodoperă cinematografică. Expresia „balsam pentru suflet” îşi găseşte definiţia în acest film. Cei cărora le place atmosfera de epocă îl vor urmări cu încântare, costumele şi peisajele sunt realizate cu un mare simţ artistic, ambele aspecte fiind nominalizate la Oscar ca şi coloana sonoră (care a primit şi Globul de Aur), replicile respiră inteligenţa, umorul şi fineţea autoarei, iar interpretarea nu cred ca mai necesită comentarii, având în vedere numele „grele” de pe afiş, care nu se dezmint.
Ca şi în alte opere ale genului, poveştile de viaţă ale personajelor sunt pretexte pentru crearea unui tablou general al epocii, cu rigorile ei sociale, cu codul ei strict de maniere şi regulile aspre de comportament, care de cele mai multe ori creează conflicte între „raţiune şi simţire”: „Mereu resemnare şi acceptare. Mereu prudenţă şi onoare şi datorie. Elinor, unde ţi-e inima?”
Dacă în cele din urmă fetele reuşesc să împace pornirile inimii cu regulile impuse de raţiune, rămâne de văzut…

The Ring (1996)

Regia: Armand Mastroianni
Scenariul: Nancy Sackett, după un roman de Danielle Steel
În rolurile principale: Nastassja Kinski, Michael York, Rupert Penry-Jones, Carsten Norgaard, Tim DeKay, Jon Tenney

În afară de Michael York, celebru, printre altele, şi pentru rolul Ioan Botezătorul din şi mai celebrul Iisus din Nazaret, presupun că celelalte nume nu vă spun prea multe. Iar titlul, dacă vă duce cu gândul la o poveste siropoasă de iubire, înseamnă că v-a înşelat. Nici lipsa premiilor răsunătoare nu e de prea mare ajutor. Şi totuşi, filmul pe care vi-l propun va fi o surpriză cât se poate de plăcută pentru dvs.

Al doilea război mondial nu mai înseamnă pentru noi decât nişte cifre, nişte evenimente învăţate în şcoală şi rămase în sertare prăfuite ale minţii. Ştim, teoretic, că a fost cel mai distrugător război neîntrerupt din istorie, ştim că acestui război îi „datorăm” instalarea comunismului la noi, că în timpul lui s-au activat lagărele de concentrare şi aşa mai departe. Dar pentru cei care au trăit anii ‘40, care şi-au văzut rudele împuşcate, casele spulberate sau confiscate, vieţile distruse, prietenii împrăştiaţi în toate colţurile lumii, nu a existat posibilitate de reparaţie. Ororile trăite au lăsat urme adânci în inimi şi în conştiinţe.

Inelul buclucaş este liantul unei astfel de familii de oameni tineri, frumoşi, cu poziţii sociale şi profesionale invidiate, al căror destin este să trăiască în Germania anilor ‘40 şi să înfrunte o răsturnare de situaţie greu de imaginat şi de suportat. O bijuterie de familie transmisă din generaţie în generaţie, de la mamă la fiică în momente solemne, devine în aceste circumstanţe întruchiparea speranţei, materializarea amintirilor din vremurile fericite şi chiar cheia regăsirii dincolo de timp sau spaţiu. Dar mai ales puterea de a primi încercările cu fruntea sus şi de a rămâne umani şi neîncrâncenaţi.

Departe de a fi un film istoric, Inelul recreează totuşi o imagine panoramică şi trans-continentală a războiului, dar pornind de la destine personale, şi reuşind să trateze cu fineţe şi tact multe aspecte delicate, cum ar fi problema evreiască, tendinţa reducerii la alb şi negru, la bine şi rău, la asupriţi şi asupritori, consecinţele faptelor fiecăruia asupra vieţilor celorlalţi. Fiecare personaj este privit în sine şi construit rotund, realist, cu calităţi şi defecte, cu superbie şi mizerie, şi nu ca un prototip al neamţului, al evreului, al americanului, al văduvei de război etc. La nivel personal, e interesant de văzut dacă se poate trece peste apartenenţa la o categorie sau alta şi dacă din cenuşă se poate renaşte totuşi pentru o viaţă nouă, în care încercăm să alegem şi să preţuim din trecut doar ceea ce a contat cu adevărat şi să reconstruim pe ruine un destin nou pentru copiii născuţi în deceniul blestemat.

Dineu cu prosti

Regia: Ion Caramitru
Autor: Francis Veber
Scenografie: Florilena Popescu Farcasanu
În rolurile principale: Horaţiu Mălăele, Şerban Ionescu, Medeea Marinescu, Alexandru Bindea

Din când în când e bine să mai lăsăm telecomanda să se odihnească şi să mergem să vedem o reprezentaţie „live”, incomparabilă cu orice efect cinematografic. Într-o astfel de combinaţie „radioactivă”, cu Ion Caramitru pe scaunul regizoral şi cu Horaţiu Mălăele în rolul principal, într-o piesă plină de umor franţuzesc rafinat şi efervescent, succesul vine de la sine.

Un grup de prieteni, intelectualişti şi sarcastici, experimentează cât de departe poate ajunge prostia omenească. În fiecare săptămână organizează o serată la care fiecare invită un pesonaj naiv şi aiurit, considerat de gazde un posibil monument al prostiei omeneşti, fără ca acesta să bănuiască nimic. Pierre (Şerban Ionescu) e convins că a descoperit prostul perfect şi se pregăteşte să-l conducă pe acesta, François Pignon (Horaţiu Mălăele), la dineul săptămânii. Lucrurile iau o turnură nebănuită şi candidatul serii perfecte ajunge să răzbune, fără să vrea, cruzimile morale aplicate tuturor proştilor invitaţi vreodată în cercul „isteţilor”. Piesa se desfăşoară ca un joc de domino, în care odată picată prima piesă, celelalte se rostogolesc cu repeziciune după ea. Triunghiul amoros, prietenul înşelat şi recuperat, inspectorul fiscal sunt câteva din elementele care piperează povestea prostiei omeneşti puse sub lupa cinismului snob.

Printre lacrimile de râs se strecoară totuşi şi o undă de amărăciune: aparenţele nu sunt niciodată bune de înghiţit pe nemestecate, iar cel pe care ne grăbim să-l catalogăm şi să-l etichetăm poate fi instrumentul trezirii noastre. Cel care prosteşte poate foarte uşor deveni cel prostit, şi superbia iniţială se poate prăbuşi – să sperăm – într-o smerire binevenită.

Dacă încă nu aţi ajuns la teatru pentru această piesă, vă invit cu căldură să vă rupeţi din cotidian şi să mergeţi să vă destindeţi la o comedie garantată, scrisă cu talent acid şi rafinat, tradusă cu mult dar de Tudor Ţepeneag şi pusă în scenă de o echipă admirabilă.

Moto:
El prinde pe înţelepţi în isteţimea lor şi sfatul celor înşelători iese prost. (Iov, 5, 13)

King’s Speech (2010)

Regia: Tom Hooper
Scenariul: David Seidler
În rolurile principale: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter

4 Oscaruri, 43 alte premii şi 89 de nominalizări, plus recenta nuntă regală din capitala Regatului Unit fac din acest film vedeta ecranelor mici şi mari din ultimul an, deschizând apetitul pentru discuţii rafinate, gesturi pline de nobleţe şi atitudini regale. Cu cel mai critic ochi, cinefilii care încă nu l-au văzut aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă merită într-adevăr atâtea laude.

Povestea, mai mult sau mai puţin cunoscută, a unui prinţ ajuns rege fără a se fi aşteptat vreodată la acest lucru, poate fi găsită în orice carte de istorie. Fiul mai mic al Regelui George V al Marii Britanii a crescut cu convingerea că va fi pe locul doi întotdeauna după fratele său mai mare, Edward, şi în plus timorat de mic de un defect de vorbire care îi compromitea orice apariţie în public şi îl acoperea de ridicol în momentele în care şi-ar fi dorit cel mai mult să aibă o prezenţă cât mai distinsă şi cât mai oficială. Însă unele alegeri în viaţă nu ne aparţin, şi Dumnezeu ştie mai bine ce cap merită coroana şi ce cap e nedemn de ea, astfel încât, în urma unei relaţii scandaloase cu o americancă divorţată, foarte asemănătoare cu povestea lui Carol al II-lea al României, Edward preferă să abdice şi astfel să-l pună pe viitorul George al VI-lea în faţa provocării vieţii lui: tronul Regatului Marii Britanii şi poziţia de ultim Împărat al Indiei, într-o perioadă în care povara coroanei era şi mai mare din cauza contextului politic: al doila război mondial. Soţia sa, viitoarea regină Elizabeth a Marii Britanii (mama actualei regine), poreclită de însuşi Hitler „cea mai periculoasă femeie din Europa” din cauza influenţei enorme pe care a avut-o în îmbărbătarea Regelui şi poporului său, se străduieşte să-şi ajute soţul să depăşească defectul de vorbire, încă dinainte de a bănui că vor ajunge pe tron.

Numeroasele încercări se dovedesc inutile, complexul se adânceşte, Alteţa Sa refuză să mai încerce, războiul bate la uşă. E nevoie de mult tact, multă delicateţe, multă muncă şi multă dăruire pentru ca totul să pornească în direcţia bună. Toate aceste „ingrediente” apar pe neaşteptate din încăpăţânarea şi ambiţia unui actor ratat. Ce legătură va avea acesta cu Regele marelui imperiu britanic, în ce fel poate un om aparent oarecare să schimbe destinul unui regat, al unui rege, al unui război poate, rămâne să descoperiţi dumneavoastră dintr-un adevărat REGAL al cinematografiei contemporane.

„Pentru că tu ai avut la inimă asemenea lucru şi n-ai cerut bogăţie, averi şi slavă, nici sufletele neprietenilor tăi; n-ai cerut de asemenea nici zile multe, ci ai cerut înţelepciune şi ştiinţă, ca să judeci pe poporul Meu peste care te-am pus rege” (Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor), 1, 11)

Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău Care a binevoit să te pună pe tronul Său, pentru ca să fii rege în numele Domnului Dumnezeului tău. (Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)

Published in: on 17/08/2011 at 10:59  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

O viaţă minunată ( It’s a Wonderful Life – 1946)

Regia: Frank Capra
Scenariul: Frances Goodrich, Albert Hackett
În rolurile principale: James Stewart, Donna Reed, Lionel Barrymore

Sunt situaţii în viaţă când fiecare dintre noi simte că nu mai are nicio ieşire, că toate uşile se închid şi că nimic nu se mai poate schimba în bine. Cu toate că ştim sau ar trebui să fim conştienţi că mâna lui Dumnezeu e deasupra noastră şi că niciun fir de păr din capul nostru nu va fi atins fără ştirea Lui, deznădăjduim şi suntem incapabili să mai vedem partea plină a paharului. Aşa i se întâmplă şi protagonistului acestei pelicule clasice, „colecţionară” de şaizeci de ani a multor premii şi nominalizări şi a unui număr impresionant de recenzii laudative. George Bailey e tânăr, e ambiţios, e energic, are alături pe femeia visurilor lui, are copii frumoşi şi prieteni foarte buni, dar viaţa pare să-i tot joace feste şi să-l arunce în situaţii aparent fără soluţie, aşa încât e convins că singura scăpare e sinuciderea.
Un înger rotunjor şi un pic cam caraghios se chinuie să demonstreze că merită perechea de aripi, care deocamdată nu i se acordă. Aşa încât proba de foc este să-l întoarcă pe tânărul nostru de la hotărârea lui prostească şi să-l înveţe cât e de frumoasă viaţa. Sigur, până în acest punct, filmul poate să vă pară dulceag şi siropos. Am două contra-argumente:
În primul rând nu trebuie să pierdem din vedere anul în care a fost produs, perspectivă din care realizarea este de excepţie. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi nici de savoarea „oldie” a filmului: realităţile pe care le prezintă sunt zguduitoare, iar George, omul care îl salvează pe îngerul trimis să-i fie lui păzitor, e victima unui capitalism rapace care aduce un oraş întreg în prag de faliment şi foamete şi cu care de unul singur nu se poate lupta. Dar dacă e înconjurat de prieteni?
În al doilea rând dramatismul şi frumuseţea zguduitoare a poveştii abia acum încep: îngerul, epuizându-şi pe rând multe metode de convingere, îi arată protagonistului nostru ce s-ar fi întâmplat cu cei din jurul lui dacă el nu ar fi existat, aşa cum a ajuns să îşi dorească. E un exerciţiu care cu siguranţă vă va mişca, şi pe care vă recomand să îl aplicaţi şi propriei dumneavoastră vieţi. Veţi descoperi lucruri pe care poate le-aţi uitat de multă vreme. Şi cu siguranţă veţi constata singuri că „nu suntem fericiţi pentru că nu ştim că suntem fericiţi” (Dostoievski)

Nunta mută (2008)

Regia: Horaţiu Mălăele
În rolurile principale: Alexandru Potocean, Meda Victor, Alexandru Bindea, George Mihăiţă, Tudorel Filimon, Valentin Teodosiu, Victor Rebengiuc, Tamara Buciuceanu, Dan Condurache

Şi întunericul a venit de la Răsărit…

În 1953, moartea lui Stalin este marcată prin doliu naţional de 7 zile impus şi „ţărilor prietene”. Chiar dacă în sinea lor mulţi se bucură că au scăpat de iniţiatorul „marii terori”, oficial e obligatoriu să plângi la comandă.
În anii ’90, o echipă de reporteri în criză de inspiraţie şi de subiecte, ajunge într-un sat distrus aproape complet de comunişti, unde singurele supravieţuitoare sunt câteva văduve bătrâne, aproape nişte umbre, într-un parastas continuu şi purtând în suflete amintiri cumplite.
Într-un sat din Moldova interbelică, doi tineri frumoşi şi nebuni de îndrăgostiţi se pregătesc de nuntă, cu scandalurile şi cumetriile aferente, tipice vieţii la ţară.
Stop! Ce legătură au una cu cealaltă? Care secvenţă era din alt film?
Nici una. Filmul prin care Horaţiu Mălăele îşi face debutul ca regizor păstrează din esenţa teatrului pe care maestrul îl iubeşte atât de mult: măştile cu un ochi care râde şi unul care plânge sunt tipice pentru noi ca popor, sau, citând un alt articol din acest număr, descrie firea ciudată a românului de a fi vesel şi nefericit în acelaşi timp.
Aşadar, cum se împletesc cele trei planuri? Se pare că subiectul este inspirat dintr-o situaţie reală, în care un fapt istoric, aparent impersonal şi fără relevanţă pentru viaţa omului de rând, zdrobeşte destine personale şi colective, distruge vieţi, îngroapă în cenuşă şi scrum inimi tinere pulsând de viaţă şi iubire. Într-un cadru intenţionat idilizat, de sat neaoş românesc, desprins parcă din manualele cu care eram obişnuiţi în copilăria noastră pionierească, întreaga comunitate se adună să se bucure alături de Iancu şi Mara la nunta organizată din scurt dar din belşug. În mijlocul petrecerii, primarul comunist, până atunci un personaj ridicol dar oarecum simpatic în manieră Stan-şi-Bran, aduce vestea morţii „Tătucului” Stalin şi ordinul – subliniat grăitor de un pat de puşcă rusească – de a se înceta orice activitate şi de a se respecta doliul de o săptămână. Mai continuă oare nunta? De ce nuntă „mută”? Cum se ajunge de la ceata veselă, înarmată cu lăutari şi cu damigenele de vin, la grupul de văduve care se ascund printre ruine? Sunt doar poveşti izolate, sau micul semn din naştere de pe gâtul miresei ne trimite cu gândul la o întreagă Românie văduvită de tăvălugul comunist, jefuită şi lăsată să trăiască în zdrenţe şi fără apărare printre ruinele unei lumi?
„Îmi propun un film care să vorbească lumii, cu duioşie şi romantism, despre dragoste într-un spaţiu născător de veşnicie. Îmi propun un film care să vorbească lumii despre dictatură şi consecinţele ei în plan comunitar şi, respectiv, familial. Va fi un film despre viaţă, moarte şi Adevăr. Va fi un film cu mult umor.” Iată scopul declarat al regizorului de pe site-ul oficial al filmului. Scop pe care se pare că şi l-a atins, de vreme ce senzaţia este că filmul durează prea puţin pentru hohotele sau lacrimile pe care ţi le fură, pentru simbolurile mai mult sau mai puţin evidente pe care ţi le poartă prin faţa ochilor, pentru replicile savuroase şi scenele care te balansează între extremele tragicului şi comicului, dar mai ales pentru muţenia în care te lasă la sfârşit.
„Film foarte personal, foarte Mălăescian. Râzi, reflectezi, nu plângi dar îţi vine din când în când să plângi.” (Costa Gavras)

Moto:
„Şi s-a întors nunta în plângere şi glasul muzicilor în jale.”
(Cartea Macabeilor, 9, 41)

Published in: on 21/01/2011 at 13:46  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Occident (2002)

Scenariul şi regia: Cristian Mungiu   

În rolurile principale:  Alexandru Papadopol, Tania Popa, Dorel Vişan, Ioan-Gyuri Pascu, Tora Vasilescu, Coca Bloos  

Premii: Quinzaine des Realisateurs, Festivalul de la Cannes, 2002; Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania de la Cluj; Premiul pentru Cel mai bun debut la Festivalul International al Filmului de la Leeds, Anglia, Cel mai bun film din Festivalul de la Călăraşi;

În vreme ce americanii, de exemplu, fac tot posibilul să-şi cultive valorile şi nu numai că îşi încurajează tinerii să facă performanţă ci atrag şi capital uman din alte colţuri ale lumii ca să pună umărul la dezvoltarea societăţii lor, preşedintele nostru găseşte de cuviinţă să ne trimită pe toţi … la cules de căpşuni. El a declarat, după cum ştiţi probabil, că românii plecaţi la muncă în străinatate, cei care au renunţat să mai aştepte ajutor de la stat şi şi-au luat soarta în propriile mâini, reprezintă partea cea mai dinamică şi mai curajoasă a naţiunii: „constatând că statul nu poate să facă foarte multe pentru ei, au renunţat să mai aştepte de la stat”. Bravo! Bravissimo! Jos pălăria! În sfârşit un preşedinte are curajul să ne spună verde în faţă că nu e cazul să mai aşteptăm ceva de la stat, că oricum pe stat îl doare în bascheţi de noi.

Înseamnă că tânărul şi talentatul regizor Cristian Mungiu a avut o intuiţie fenomenală în 2002 când ne-a invitat pe toţi să mergem în Occident. Culmea e că în Occidentul lui suntem trataţi din belşug tot cu „românisme”, într-o tragicomedie cât se poate de realistă despre lipsa noastră de orizont într-un spaţiu şi un timp din ce în ce mai sufocante. Umorul ţâşneşte natural şi spontan din dialoguri şi situaţii pe care le poţi întâlni oricând pe stradă sau din care fiecare dintre noi avem în jurnal exemple cu duiumul. Camera se roteşte în jurul/ în viaţa unor personaje aparent fără nicio legătură, îmbinând trei poveşti paralele într-un puzzle cinematografic care oferă din ce în ce mai multe surprize pe măsură ce se desfăşoară acţiunea. Anumite secvenţe se reiau în film pentru a oferi amănunte surprinzătoare sau un punct de vedere total diferit asupra faptelor decât cel prezentat iniţial. Deşi titlul ne poartă cu gândul spre alte tărâmuri, deşi ideea principală a filmului este lehamitea de o ţară în care totul pare o glumă proastă şi dorinţa de evadare într-un miraj occidental unde câinii nu vagabondează ci umblă cu covrigi în coadă, toate cele trei povestiri se împletesc într-o Românie cât se poate de actuală şi de reală, pe fundalul muzical al cântecului copilăriei noastre pioniereşti: „Cu ochii vă urmărim, ştim de pe-acum ce ne-aşterneţi la drum: nenumărate flori şi palate, s-avem noi mâine aur şi pâine, voi sunteţi nişte eroi, dar într-o zi şi noi….Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii, vom face ce-am vazut cândva…”

A trecut de mult anul 2000 şi noi nu mai suntem deloc copii, avem la rândul nostru copii care, e adevărat, nu mai cântă cântece patriotice, dar nici nu au perspective mai luminoase decât aveam noi la vârsta lor. Suntem o generaţie de sacrificiu. Încă una. Hazul de necaz ne-a scos de multe ori la suprafaţă şi ne-a făcut să mergem mai departe. Pentru că suntem o generaţie de învingători. O dovadă în plus sunt Cristian Mungiu şi echipa lui. Toţi tineri, toţi inteligenţi şi talentaţi, toţi plini de idei şi de pasiune pentru ceea ce fac. Şi toţi luptăm pentru mai bine. Toţi facem lucru de calitate cu bani puţini într-o realitate dramatică şi deloc încurajatoare. Toţi sperăm ca profesionalismul şi calitatea pe care încercăm le impunem să schimbe ceva. Altminteri, domnule preşedinte, ne vom încuraja copiii să vă scoată ţara din criză, scutindu-vă de fabuloasa alocaţie de 42 de lei şi de consumul de pampers, şi plecăm în Occident.

Published in: on 12/08/2010 at 12:08  Comments (4)  
Tags: , , , ,