De ce eu?

Căci dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată…

Sunt un om fericit. Nu am pretenţii absurde, nu vreau luna de pe cer şi ştiu că viaţa aici nu e deloc uşoară. Iar cum Dumnezeu mi-a dat întotdeauna mai mult decât am cerut şi încă nu m-a încercat serios, declar răspicat că sunt un om fericit. Sunt însă situaţii în care oameni dragi şi apropiaţi au parte de lovituri aparent inexplicabile, sunt supuşi unor probe de foc, iar tu nu poţi să fii indiferent. Durerea lor e ca şi durerea ta, şi ai vrea să poţi face ceva, orice, ca să le alini suferinţa. Cea mai cumplită întrebare pe care şi-o repetă atunci şi ţi-o înfig necruţător în inimă este: „De ce eu? De ce mie?” Prima reacţie e să ridici din umeri. În faţa unei astfel de întrebări eşti iniţial redus la tăcere. Pe urmă ţi se insinuează în minte, din străfundurile negre ale sufletului, zeci de răspunsuri, pe care un rest de bun simţ te împiedică să le rosteşti cu voce tare: „păi uite de-aia, şi de aia, şi dacă ai fi făcut aşa la timpul potrivit sau dacă n-ai fi făcut invers, n-ai fii aici”. Bulgărele de zăpadă creşte din ce în ce mai mare, şi tu în deşteptăciunea şi superioritatea ta ai dreptul să judeci şi să dai verdicte şi sentinţe, să socoteşti ce era mai bine pentru aproapele tău, deşi n-ai mers cu pantofii lui şi nu ştii dacă nu cumva te-ar fi strâns să-ţi iasă ochii. Tu cu siguranţă n-ai fi făcut la fel, de fapt n-ai făcut la fel, viaţa ta e perfectă, deciziile tale sunt ireproşabile, conduita ta e un model şi înţelepciunea ta e nemărginită.
Dar brusc ţi se înfige în faţă o lumină orbitoare, ca în filmele americane în care acuzatului i se aprinde ditamai lampa în ochi în întunericul arestului sordid: dar dacă mi-aş privi şi viaţa mea din afară, cu aceeaşi „obiectivitate” şi „detaşare”, dacă rolurile s-ar inversa măcar pentru câteva clipe, nu cumva aş fi judecat cu aceeaşi asprime? Nu cumva ocaua mare cu care îi măsor celuilalt neputinţele s-ar micşora brusc şi considerabil dacă ar fi vorba de greşelile proprii? Cu ce drept mă erijez eu în judecătorul fratelui meu? Ce mă face mai bun sau mai corect ca el? Ce mă îndreptăţeşte pe mine să hotărăsc dacă decizia lui a fost greşită? De unde ştiu eu, buricul universului, ce cauze sau ce consecinţe are decizia aceea? Şi dacă nu cumva tocmai ea îl va mântui? „Ca o cârpă lepădată toată dreptatea noastră”, se spune în Taina Sfântului Maslu. Şi atunci, în definitiv, de ce eu?

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.
Luca 6, 37

Published in: on 11/06/2012 at 21:05  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://oanabazavan.wordpress.com/2012/06/11/de-ce-eu/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: