Schimbare de fond sau doar de formă?

Ca într-un basm grotesc, mâna săracă şi plină de răni a României are noi pretendenţi.

Se schimbă clasa politică. Se dau jos bannerele şi afişele electorale, aleşii îşi intră în drepturi, capii instituţiilor locale sunt schimbaţi pe rând în funcţie de culoarea carnetului de partid. Dar oare schimbarea este şi de fond, sau doar de formă?

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”

Ne place să vorbim despre România ca despre grădina Maicii Domnului, ne gâdilă orgoliul câte un articol despre cât de măreţi erau dacii din care ne tragem, ne trece un fior când nu ştiu ce istoric american se laudă că a descoperit leagănul umanităţii tocmai pe pământul nostru, dar repetăm cu suficienţă şi amărăciune poanta răsuflată despre cât de frumoasă e România, păcat că e locuită. Când spunem „români” avem în minte o noţiune abstractă pe care zecile de ani de comunism şi neocomunism ne-au pervertit-o adânc, pentru că, evident, dacă vrei ca unui om să i se facă lehamite de ceva, murdăreşti acel ceva până ce îi va fi silă să îl mai atingă. Este reacţia organică a traiului atât de îndelungat în vecinătatea minciunii şi a simulacrelor, a brigăzilor de partid şi a Cântării României. Uităm că „românii” nu sunt o specie de nevertebrate ci mama, vecina de la 3, nea Costică de la service-ul auto, bunicul care a cărat toată viaţa sapa în spinare pe pământul lui arestat de C.A.P., colega de serviciu, prietenii cu care plecăm în concediu, eu, tu şi copiii noştri. Ne gândim mai degrabă la românii care ne fac de râs prin „ţări cu formulare suspect de precise” (Al. Andrieş) decât la românii lângă care trăim şi despre care Hristos ne-a spus „iubiţi-vă unii pe alţii”.

„Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul”

Cum s-a ajuns la situaţia aceasta nu e greu de înţeles. Toate ţările est-europene au fost supuse aceluiaşi tratament de „lumina” care venea, culmea, de la răsărit, într-o geografie absurdă şi imorală. Învrăjbirea a fost arma cea mai periculoasă cu care am avut vreodată de-a face noi ca popor. Între oameni s-au insinuat încet şi perfid neîncrederea, suspiciunea, teama, invidia şi ura. Generaţii întregi au rămas infectate de acest parazit. Chiar şi noi, care în 1989 nu eram încă UTC-işti, suntem contaminaţi într-o oarecare măsură. Pe atunci oricine putea fi informator, inclusiv în familia ta. Xenofobia şi antisemitismul au câştigat teren fără precedent în istoria noastră, ştergându-se cu buretele faptul că şi dintre români au trădat la fel ca şi dintre evrei, că şi dintre unguri au suferit prigoană comunistă ca şi dintre români, că în toate ţările de după cortina de fier au fost create enclave de minorităţi prin care să se întreţină jarul dezbinării. Basarabenii au fost învăţaţi că sunt „moldoveni” şi li s-a tot repetat că în ciuda podului de flori de peste Prut şi a câtorva eforturi singulare, românii nu îi vor; s-a ignorat cu premeditare că „ţara vecină şi prietenă” nu a fost anexată Rusiei ca stat independent ci a fost sfârtecată din trupul României mari într-un troc mizerabil şi ucigaş între marile puteri. România nu se poate lăuda decât cu succesele unor oameni, foarte rar cu rezultatele unor eforturi de echipă. Performanţa se obţine în România pe cont propriu, în lipsa sau de cele mai multe ori în ciuda celor din jur. „Fie reuşim împreună, fie ne vom risipi încercând singuri”, ne pune pe gânduri un recent slogan publicitar. Frumos spus, prea greu de aplicat.
“Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru”
Nici cu conducătorii noştri lumeşti n-am avut prea mare noroc. Însă norocul nu e un concept creştin, şi atunci poate ar trebui căutate şi aici nişte cauze. Burebista a murit ucis de aristocraţia pe care a creat-o. Brâncoveanu a fost martirizat în urma trădării rudelor sale. Vlad Ţepeş trădat de propriul său frate, Petru Rareş de boierii lui, Mihai Viteazul de generalul Gheorghe Basta, Horea, Cloşca şi Crişan de tovarăşii pe care îi conduceau spre râvnita eliberare, Tudor Vladimirescu de căpitanii lui. Venirea comuniştilor la putere îl obliga pe Regele Mihai să abdice în 1947, sub ameninţarea uciderii a 1.000 de tineri aflaţi în închisori. Actul abdicării, semnat sub ameninţare, este ilegal şi lovit de nulitate. Mai mult, actul nu a fost niciodată sancţionat de Parlamentul României. Iar în ordinea de sus, regele este uns cu Sfântul şi Marele Mir, ceea ce înseamnă că „Nici toată apa cumplitului ocean/ Nu poate şterge mirul cu care este uns Regele.” Aşa spune Shakespeare în Richard al II-lea, la fel susţine şi Biserica Ortodoxă, că harul Duhului Sfânt, odată dat, nu dispare printr-un act administrativ.

„Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”
„Ca într-un basm grotesc, al tuturor umilinţelor strigătoare la cer, mâna săracă şi plină de răni a României a avut mulţi pretendenţi. […] nu numai Dej şi Ceauşescu au batjocorit-o, ci şi toate acele făpturi scoase la suprafaţa istoriei din adâncurile societăţii, cu închipuirea întărâtată de gândul că viaţa pe pământ poate fi o necurmată petrecere, cu îmbuibare şi cu risipă, sub privirea flămândului, a văduvei şi a orfanului. La toţi aceştia mă gândeam, la toţi purtătorii de porecle în loc de nume care au stăpânit ţara, aleşi într-adins să jignească bunul-simţ prin simpla lor prezenţă, la toţi neghiobii îmbolnăviţi de fudulie şi de nesaţ, la toţi căţărătorii câţi au hotărât să confunde diploma de absolvire cu ştiinţa de carte, la toţi cei ce făcuseră din delaţiune şi trădarea aproapelui virtuţi şi idealuri, la toţi aceştia mă gândeam – la puterea lor de ură, la iscusinţa lor de a strica, singura pentru care dovedeau înclinare, pricepere şi râvnă – în timp ce-l ascultam pe Regele nostru vorbind.” (Mircea Ciobanu, Noi convorbiri cu Mihai I al României, 1992)

Românii tocmai au schimbat clasa politică. Aleşii îşi intră în drepturi, capii instituţiilor locale sunt schimbaţi pe rând în funcţie de culoarea carnetului de partid. Teoretic n-ar trebui să ne intereseze: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”, spune Hristos în Marcu 12, 17. Dar tot El ne spune: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Sunt lucruri pe care nu avem voie să le uităm. Alegerile vin şi trec, cu tot alaiul lor de patimi şi orgolii. Dar oare schimbarea este şi de fond, sau doar de formă?

*Subtitlurile reproduc fragmente din discursul Majestăţii Sale Regele Mihai I al României din Parlamentul României, octombrie 2011.

Published in: on 11/06/2012 at 21:54  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

De ce eu?

Căci dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată…

Sunt un om fericit. Nu am pretenţii absurde, nu vreau luna de pe cer şi ştiu că viaţa aici nu e deloc uşoară. Iar cum Dumnezeu mi-a dat întotdeauna mai mult decât am cerut şi încă nu m-a încercat serios, declar răspicat că sunt un om fericit. Sunt însă situaţii în care oameni dragi şi apropiaţi au parte de lovituri aparent inexplicabile, sunt supuşi unor probe de foc, iar tu nu poţi să fii indiferent. Durerea lor e ca şi durerea ta, şi ai vrea să poţi face ceva, orice, ca să le alini suferinţa. Cea mai cumplită întrebare pe care şi-o repetă atunci şi ţi-o înfig necruţător în inimă este: „De ce eu? De ce mie?” Prima reacţie e să ridici din umeri. În faţa unei astfel de întrebări eşti iniţial redus la tăcere. Pe urmă ţi se insinuează în minte, din străfundurile negre ale sufletului, zeci de răspunsuri, pe care un rest de bun simţ te împiedică să le rosteşti cu voce tare: „păi uite de-aia, şi de aia, şi dacă ai fi făcut aşa la timpul potrivit sau dacă n-ai fi făcut invers, n-ai fii aici”. Bulgărele de zăpadă creşte din ce în ce mai mare, şi tu în deşteptăciunea şi superioritatea ta ai dreptul să judeci şi să dai verdicte şi sentinţe, să socoteşti ce era mai bine pentru aproapele tău, deşi n-ai mers cu pantofii lui şi nu ştii dacă nu cumva te-ar fi strâns să-ţi iasă ochii. Tu cu siguranţă n-ai fi făcut la fel, de fapt n-ai făcut la fel, viaţa ta e perfectă, deciziile tale sunt ireproşabile, conduita ta e un model şi înţelepciunea ta e nemărginită.
Dar brusc ţi se înfige în faţă o lumină orbitoare, ca în filmele americane în care acuzatului i se aprinde ditamai lampa în ochi în întunericul arestului sordid: dar dacă mi-aş privi şi viaţa mea din afară, cu aceeaşi „obiectivitate” şi „detaşare”, dacă rolurile s-ar inversa măcar pentru câteva clipe, nu cumva aş fi judecat cu aceeaşi asprime? Nu cumva ocaua mare cu care îi măsor celuilalt neputinţele s-ar micşora brusc şi considerabil dacă ar fi vorba de greşelile proprii? Cu ce drept mă erijez eu în judecătorul fratelui meu? Ce mă face mai bun sau mai corect ca el? Ce mă îndreptăţeşte pe mine să hotărăsc dacă decizia lui a fost greşită? De unde ştiu eu, buricul universului, ce cauze sau ce consecinţe are decizia aceea? Şi dacă nu cumva tocmai ea îl va mântui? „Ca o cârpă lepădată toată dreptatea noastră”, se spune în Taina Sfântului Maslu. Şi atunci, în definitiv, de ce eu?

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.
Luca 6, 37

Published in: on 11/06/2012 at 21:05  Lasă un comentariu