Mături, cărţi şi mâini întinse

Cărţi, inimi deschise şi mâini întinse spre cel în suferinţă; şi nu pe facebook, ci pe stradă.

Imagini ale violenţelor din Londra au bântuit luna trecută toate canalele mass-media zile în şir. S-au aruncat acuzaţii, reproşuri şi jigniri, s-au încins spiritele, s-au făcut studii politice, sociale, psihologice pentru a justifica isteria maselor.

Pentru mine, mila, spaima şi neputinţa provocate de aceste situaţii extreme au fost repede înlocuite, ca şi în cazul cutremurului din Japonia, de o mare admiraţie şi de un profund respect faţă de reacţiile acestor popoare. Dacă japonezii au reuşit în doar câteva zile să reconstruiască o autostradă distrusă, dacă până şi găştile mafiote au ieşit în stradă să se ofere voluntari, iată că a venit rândul londonezilor să ne dea nişte lecţii de dăruire, de iniţiativă, de acţiune şi de putere de a repara răul cu binele. În vreme ce românii se mulţumesc cu reacţii vehemente doar pe facebook şi twitter şi îşi bifează porţia zilnică de fapte bune dând clickuri pe butoanele „cauzelor” umanitare şi dormind liniştiţi că au atins numărul de semnatari pe care şi i-au propus, englezii s-au folosit de aceste mijloace de comunicare pentru a se organiza şi au ieşit la rândul lor pe străzi, înarmaţi şi ei, dar cu mături şi saci de plastic, să repare pagubele produse. Aceleaşi mijloace, de altfel, prin care se pare că s-au organizat şi grupurile infracţionale, au devenit de data aceasta spaţiul în care, de exemplu, echipe de meşteri s-au oferit să ajute gratis pe cei cărora li s-au distrus casele sau magazinele. Un alt site a fost creat pentru a indica locurile care urmează să fie curăţate, pentru ca oamenii să se poată alătura acestor activităţi.

Site-ul TheBookseller.com remarcă, pe de altă parte, că protestatarii nu au fost interesaţi de librării, care au scăpat neafectate. Ţintele lor preferate au fost magazinele de mâncare, băuturi şi electronice. În traducere, burta plină, alcool în nas şi dezmăţ. Un angajat al unei librării din Manchester a declarat chiar că nu vor închide magazinul, în ciuda violenţelor de pe străzi: „Vom ţine deschis. Dacă fură din cărţi, poate învaţă ceva din ele!”. Un alt cititor comentează la articolul cu pricina, în care apare totuşi numele unei librării a cărei vitrină a fost spartă cu ouă: „Toată compasiunea pentru pierderea suferită. Le-am trimis un email să văd dacă au nevoie de sprijin financiar pentru înlocuirea vitrinei.” În traducere, de partea cealaltă, cărţi, inimi deschise şi mâini gata să se întindă spre cel în suferinţă. Şi nu pe facebook, ci pe stradă. Oare să fie atât de greu?

Anunțuri
Published in: on 04/03/2012 at 15:23  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Regia: David Fincher
Scenariul: Eric Roth, după o nuvelă de F. Scott Fitzgerald
În rolurile principale: Cate Blanchett, Brad Pitt
Premii: 3 premii şi 10 nominalizări Oscar, 5 nominalizări Globul de Aur, 3 premii şi 8 nominalizări Bafta

„Am fost şi eu, ca şi dvs., nemuritoare. Am avut destui ani în care să trăiesc ca şi cum moartea ar fi fost doar unul dintre finalurile posibile”. Aşa îşi începe confesiunea despre viaţă şi conştiinţa morţii Luiza Vasiliu, o tânără şi talentată scriitoare şi jurnalistă în Dilema Veche. Aşa suntem şi noi, închişi în clopotul de sticlă al naivităţii noastre, crezând că bătrâneţea şi moartea nu ne pot atinge. Vorbim despre viaţă şi moarte, despre tinereţe şi bătrâneţe, din păcate făcând doar teorie, fără să o raportăm la propria persoană. Ce facem însă atunci când suntem puşi faţă în faţă cu oglinda vieţii şi morţii noastre?

Pentru Benjamin Button (Brad Pitt) viaţa începe cu moarte şi bătrâneţea dă în marche-arriere spre tinereţe. Se naşte în anii 1920, deja un bătrân de 86 de ani, şi e nevoit să trăiască viaţa în sens invers, întinerind în vreme ce toţi cei dragi din jurul lui îmbătrânesc şi mor. Îmbătrânind, simţi că sufletul îţi e tot tânăr, doar trupul nu mai reacţionează la fel, nu mai poate să ţină pasul cu viaţa care pulsează înăuntrul lui. Cu Benjamin totul se petrece pe dos, trupul născut bătrân se revigorează pe zi ce trece, iar sufletul absoarbe cu o curiozitate de copil tot ceea ce i se oferă. Un om neobişnuit născut, aşa cum declară chiar el, în condiţii neobişnuite, trăieşte o viaţă intensă, cu bucurii şi tristeţi, cu iubiri şi despărţiri, cu amăgiri şi treziri la realitate. Un om care învaţă cum să întinerească şi care ne poate preda şi nouă lecţia aceasta: „Pentru ceea ce merită, nu e niciodată prea târziu, sau, în cazul meu, prea devreme să fii oricine vrei să fii. Nu există limită de timp, opreşte-te oricând vrei. Poţi să iei tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Sper că tu vei lua tot ce e mai bun!”

Cum a furat Grinch Crăciunul (2000)

Regia: Ron Howard

Scenariul: Jeffrey Price, după un roman de Dr. Seuss

În rolurile principale: Jim Carrey, Taylor Momsen, Jeffrey Tambor, Christine Baranski, Bill Irwin

Premii: Globul de Aur pentru Carrey, Oscar pentru machiaj, nominalizare la Oscar pentru costume şi decor sunt doar câteva din numeroasele premii şi nominalizări ale acestei pelicule.

Aşteptare, bucurie, colinde, linişte sufletească, miros de cozonac, daruri, oameni dragi în jur, tihnă, bunătate şi iubire. Ce ne lipseşte în prag de Crăciun? Puţină acţiune! Un hohot de râs nebun! O aventură care să ne ţină pe toţi, cu mic, cu mare, cu sufletul la gură, dar care să nu ne scoată din atmosfera de sărbătoare. Cu costume şi machiaje geniale, cu muzică de top chart, şi mai ales cu interpretare de Oscar pe toată linia.
Într-un fulg de nea se află un orăşel de basm, cu locuitori prietenoşi şi iubitori de petrecere şi de sărbătoare, dar care au uitat, în învălmăşeala din magazine, ce înseamnă Crăciunul cu adevărat. Parcă sună cunoscut, nu? În marea goană după cumpărături, un copil, o fetiţă dulce şi inocentă, e singura care se frământă în legătură cu semnificaţia reală a Crăciunului, intuind că trebuie să fie ceva mai mult decât atât. Întâmplător sau nu, intrigată de existenţa unei creaturi stranii şi înfiorătoare în munţii din apropierea oraşului, care manifestă un dispreţ total faţă de locuitorii acestuia şi mai ales faţă de Crăciun, fetiţa insistă să-l împace pe Grinch cu foştii săi concitadini dar în primul rând cu sărbătoarea în sine: „Nimeni nu trebuie să fie singur de Crăciun”, sunt cuvintele fermecate care îi provoacă dureri de cap şi de inimă….la propriu. Şi aşa ne trezim nas în nas cu cel mai haios şi mai cunoscut personaj al filmelor de sezon din ultimii zece ani. E surprinzător că după un astfel de rol încă i se mai spune Jim Carrey şi nu i-a rămas numele Grinch, atât de mult s-a mulat pe ciudatul şi simpaticul personaj care printre ţipete, râsete şi trăznăi îi învaţă pe copiii care îl urmăresc ce înseamnă de fapt această sărbătoare. Dar, mai important, ne zguduie şi pe noi, adulţii, şi ne face să privim din nou sărbătorile prin ochi de copil. O lume magică, de poveste, dar zguduită de ghiduşiile unui Jim Carrey „în stare pură”, care face un rol cu adevărat „de zile mari”, adică aşa, ca pentru un răsfăţ de Crăciun pentru întreaga familie.

Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari. (I Corinteni, 1, 27)

Published in: on 04/03/2012 at 15:11  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

The Diving Bell and the Butterfly (2007) (Le Scaphandre et le Papillon)

Regia: Julian Schnabel
Scenariul: Ronald Harwood, după romanul autobiografic lui Jean-Dominique Bauby
În rolurile principale: Mathieu Amalric, Emmanuelle Seigner, Marie-Josée Croze, Anne Consigny, Max von Sydow
Gen: Dramă
Premii şi nominalizări:
2008: 4 nominalizări la Oscar, o nominalizare şi un premiu la Globurile de Aur, o nominalizare şi un premiu Bafta, o nominalizare şi un premiu César, 2 nominalizări la American Society of Cinematographers, un premiu şi o nominalizare din partea asociaţiei criticilor, premiul Etoile d’Or pentru cel mai bun actor. 2007: 2 premii şi o nominalizare la Cannes şi multe altele.

Jean-Dominique Bauby, redactor şef la revista Elle din Franţa, este la vârsta de 43 de ani un răsfăţat al vieţii, al femeilor, al şanselor profesionale. În urma unui acident vascular cerebral, intră într-o comă de 20 de zile din care se trezeşte psihic conştient dar fizic paralizat complet, în afară de ochiul stâng. O tânără terapeută încearcă să îl ajute să comunice printr-o metodă care părea iniţial imposibil de aplicat: recitându-i de zeci de ori pe zi literele alfabetului aranjate în ordinea frecvenţei lor în vorbire, îi cere să clipească atunci când ea ajunge la litera pe care vrea să o folosească. Într-un ritm înnebunitor de lent, ea notează pe hârtie literele până formează cuvinte. Astfel un cuvând mediu durează aproape două minute până este complet scris. Metoda începe să dea roade şi jurnalistul decide să scrie o carte din „clipiri”: M-am hotărât să nu-mi mai plâng de milă. În afară de ochiul meu stâng, mai am încă două lucruri neparalizate: imaginaţia şi memoria. Angajează o asistentă şi reuşeşte să termine cartea în zece luni (4 ore pe zi, 200 000 de clipiri în total), printr-un efort istovitor pe care regizorul îl redă cu mijloace extrem de realiste şi de înduioşătoare, din perspectiva protagonistului.
Pe lângă faptul că filmul este realizat după fapte reale, regizorul recreează cât poate de minuţios experienţa personajului său: filmările s-au făcut chiar în spitalul în care a fost internat Bauby, Berck-sur-Mer din nordul Franţei, cu personalul spitalului. Cadrele sunt luate ca şi cum camera ar filma chiar prin ochii lui Bauby, în timp ce acesta dictează din pleoapă drama sfâşietoare pe care o trăieşte, amintiri mai plăcute sau mai dureroase, locuri pe care le-a văzut sau le-a visat, fantezii şi regrete, oameni pe care i-a iubit şi oameni care încă îl iubesc şi se străduiesc să îi facă suportabilă fărâma de viaţă rămasă. Publicată în 2007, cartea are un succes imens, devenind best-seller în toată Europa. Autorul ei moare însă la două zile după publicare.

Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. (Psalm 142)

Raţiune şi simţire (Sense and sensibility – 1995)

Regizor: Ang Lee
Scenarist: Emma Thompson, după romanul lui Jane Austen
Actori: Hugh Grant, Emma Thompson, Alan Rickman, Kate Winslet

Revenim cu o peliculă clasică, recunoscută şi apreciată oficial cu un Oscar, 27 alte premii (din care două Globuri de Aur pentru cel mai bun film şi pentru cel mai bun scenariu adaptat) şi 28 de nominalizări (la Oscar, Globurile de Aur, premiile Bafta şi altele). În vârtejul cotidian al mult discutatei crize, al sclavagismului post-capitalist în care trăim, avem prilejul, datorită Emmei Thompson care a rescris pentru marele ecran povestea binecunoscută creată de Jane Austin, de a face o incursiune romantică în Anglia din prima jumătate a secolului 19, în vieţile a două tinere care, pierzându-şi tatăl, îşi văd brusc distruse şi şansele la fericire şi la o viaţă decentă, întrucât averea acestuia rămâne băiatului din prima căsătorie. Cum reacţionează protagonistele în faţa morţii şi a sărăciei, în faţa bolii, a iubirii, a nefericirii şi a împlinirii, aflăm pe parcursul unei ore şi jumătate de capodoperă cinematografică. Expresia „balsam pentru suflet” îşi găseşte definiţia în acest film. Cei cărora le place atmosfera de epocă îl vor urmări cu încântare, costumele şi peisajele sunt realizate cu un mare simţ artistic, ambele aspecte fiind nominalizate la Oscar ca şi coloana sonoră (care a primit şi Globul de Aur), replicile respiră inteligenţa, umorul şi fineţea autoarei, iar interpretarea nu cred ca mai necesită comentarii, având în vedere numele „grele” de pe afiş, care nu se dezmint.
Ca şi în alte opere ale genului, poveştile de viaţă ale personajelor sunt pretexte pentru crearea unui tablou general al epocii, cu rigorile ei sociale, cu codul ei strict de maniere şi regulile aspre de comportament, care de cele mai multe ori creează conflicte între „raţiune şi simţire”: „Mereu resemnare şi acceptare. Mereu prudenţă şi onoare şi datorie. Elinor, unde ţi-e inima?”
Dacă în cele din urmă fetele reuşesc să împace pornirile inimii cu regulile impuse de raţiune, rămâne de văzut…