R.I.P. from Romania….

De câteva zile toată media este obsedată de un singur eveniment: moartea lui Michael Jackson a şocat o lume şi a scos la suprafaţă cele mai ciudate reacţii. Dincolo de nostalgia cu care am ascultat şi eu câteva din melodiile care mi-au marcat adolescenţa, toată această isterie m-a întristat şi mai mult întrucât m-a făcut să înţeleg două adevăruri banale, pe care le „ştim” cu toţii dar e greu şi neplăcut să le şi „simţim” pe pielea noastră.

În primul rând am constatat pentru a x-a oară că, vorba „neamţului”, don’t know what you’ve got till it’s gone … Dacă până acum o săptămână mai găseai prin vreun colţ prăfuit de pagină câte un comentariu de genul „arată ca o maimuţă”, „a ajuns o fantomă” etc., brusc, după moartea lui, toată lumea e îndurerată că l-a pierdut pe „Regele”, „geniul”, bla bla. Oare cui îi pasă cu adevărat dacă acolo, în casa lui imensă şi pustie, MJ mai trăieşte sau nu? Cui îi pasă dacă a suferit sau nu?  Oare de ce ne lăsăm, cu bună ştiinţă sau nu, pustiiţi de o viaţă pe care nu mai suntem în stare să o controlăm? Oare de ce suntem atât de laşi, de ce ne e frică să trăim cu adevărat, să ne trăim emoţiile, sentimentele, de ce e atât de uşor să stai  îmbufnat pe cel de lângă tine şi atât de greu să ierţi, şi abia când persoana respectivă nu mai e, îi ridici statuie şi îţi afişezi tristeţea de neconsolat? Din păcate observ că într-o lume în care nimeni n-are timp pentru nimic, trebuie să mori ca să trăieşti. Trebuie să ai placa de marmură deasupra ca să ţi se spună: vaaai, ce te-am iubit … nu te vom uita niciodată …

Al doilea lucru care m-a şocat în reacţia fanilor de pretutindeni a fost însuşi şocul lor: nu se aşteptau să moară. Chiar dacă în loc de 50 de ani ar fi avut 100, ei tot nu s-ar fi aşteptat să moară. Chiar dacă în ultimii 10 ani n-ar mai fi ascultat nici măcar o piesă de-a lui, ei tot nu s-ar fi aşteptat să moară. Ei bine, dragilor, ştire de ultimă oră de la faţa locului: toţi oamenii sunt muritori!  Şi cu cât suntem mai disperaţi să ne câştigăm nemurirea printr-o formă sau alta de celebritate, artistică, profesională sau cum vreţi voi, cu atât suntem mai muritori. Nemurirea noastră, culmea, stă în lucrurile şi în gesturile cele mai mărunte, cele mai puţin „eroice” sau „de vedetă”, în cele care ne fac iubiţi cu adevărat de cei din jur. O să-mi spuneţi: şi MJ e iubit, de o mare de oameni chiar! Pariu? Într-o săptămână, o lună, un an, lacrimile se usucă, isteria trece. Adevărata amintire o laşi în cei de lângă tine. Nemurirea poţi să spui că ţi-ai cucerit-o în momentul în care locul tău rămâne gol în sufletul celor din jur. Gol de-a binelea, oricât s-ar strădui alţii să se aşeze pe el.

Nu m-am apucat de butonat ca să vă întristez, şi nici ca să mă plâng. Ştiţi de fapt de ce am ocupat atâta spaţiu aici? Pentru că mi-am dat seama că n-am sunat-o pe mama de vreo 3-4 zile. Şi nici cu copiii n-am ieşit în parc în ultimele după-amiezi. Soţul? Noroc că există telefonie şi messenger … Nu mai zic că am fost atât de preocupată de munca mea, încât nici prietena nu mi-am scos-o la o cafea.

Oameni buni, haideţi să ne trezim! Haideţi să ne oprim un pic din nebunia asta! Puneţi mâna pe telefon şi daţi măcar un sms cuiva drag …  Restul? Keep it in the closet!

I’m Starting With The Man In The Mirror,
I’m Asking Him To Change His Ways
And No Message Could Have Been Any Clearer
If You Wanna Make The World A Better Place
Take A Look At Yourself, and Then Make A Change!

Anunțuri
Published in: on 29/06/2009 at 08:20  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Rain Man (1988)

Regia: Barry Levinson  

Scenariul:  Barry Morrow, Ronald Bass

În rolurile principale:  Dustin Hoffman, Tom Cruise, Valeria Golino, Bonnie Hunt

Premii: 4 premii Oscar (cel mai bun actor în rol principal – Hoffman, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, cea mai bună imagine), 2 premii la Globul de aur, Ursul de aur Berlin, BAFTA, Reader’s Choice, numeroase nominalizări  

Structurat pe dualisme tipic americane: viaţă şi moarte, goana după bani sau bogăţia sufletească, „business” sau familie. Tânărul Charlie Babbitt (Tom Cruise), aflat în plin tumult profesional, se trezeşte peste noapte într-o situaţie cel puţin ciudată: tatăl său, de care îl leagă amintiri neplăcute, îi face o ultimă „surpriză” înainte de a muri, şi anume îşi lasă averea (de 3 milioane de dolari) moştenire fratelui mai mare al lui Charlie, Raymond (Dustin Hoffman), despre existenţa căruia acesta nici măcar nu ştia. Ironia este că Raymond este internat într-un spital de boli psihice cu diagnosticul de autism, o boală gravă dar prin care pacientul dezvoltă capacităţi ieşite din comun. El nu cunoaşte valoarea banilor pe care îi moşteneşte şi nici nu ar avea ce face cu ei. Întâlnirea dintre cei doi declanşează o aventură amuzantă şi înduioşătoare, în care coordonatele clare pe care se construieşte iniţial povestea încep să se topească: se ţese o pânză de păianjen în care e greu de spus cine trăieşte în realitate şi cine într-o lume imaginară, cine pe cine învaţă, cine are de câştigat şi care este câştigul real.

Hoffman joacă genial un rol deloc uşor, pentru care merită din plin premiile acordate. Cruise reuşeşte să fie la înălţimea partenerului său de ecran şi împreună compun o atmosferă greu de uitat. Călătoria pe care o întreprind cei doi fraţi nu este doar una efectivă, fizică, pe autostrăzile Statelor Unite, ci şi una interioară, dintre lumea închisă a fiecăruia spre sufletul celuilalt. Cei doi fraţi, unul trăind într-o realitate deformată de boală, iar celălalt într-o realitate deformată de ambiţie, reuşesc să iasă dintre graniţele propriilor lumi pentru a descoperi valori noi acolo unde se aşteptau mai puţin.

O film „clasic” al marelui ecran, care trebuie neapărat văzut; o poveste despre cât de fragilă este noţiunea de „normalitate” şi despre „what money can buy” – ce e de cumpărat în viaţă şi cu ce preţ, sau ce valoare dăm noi banilor şi ce valoare ne dau banii nouă.

Published in: on 23/06/2009 at 16:54  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,