Memorie finală (The Final Cut, 2004)

Regizor: Omar Naim

Scenarist: Omar Naim

Actori: Robin Williams, Mira Sorvino, James Caviezel, Mimi Kuzyk, Stephanie Romanov

Deşi sună ciudat, de data aceasta vă recomand călduros un film interzis sub 12 ani şi un scenariu SF mai puţin pentru previziunile sale destul de înfricoşătoare ci pentru ideile extrem de provocatoare pe care le lansează în legătură cu viaţa şi moartea, cu mântuirea sufletului şi amintirea păstrată celor plecaţi dintre noi.

O firmă americană inventează un implant organic, un cip „Zoe”, care îţi înregistrează întreaga viaţă şi care permite unor „editori” specializaţi, după moartea persoanei, să şteargă „petele” de conştiinţă de pe film şi să prezinte un memorial proiectat la înmormântare în care caracterul defunctului este „spălat” cu minuţiozitate. Părinţii plătesc bani grei pentru a obţine un astfel de implant pentru copiii lor, sperând să poată păstra amintiri dragi, fără să se gândească la consecinţe. Copiii „privilegiaţi” află că sunt purtători ai unui implant numai la vârsta de 21 de ani, când sunt consideraţi suficient de maturi pentru a înţelege şi pentru a-şi asuma o viaţă trăită permanent ca în faţa camerelor de filmat, cu conştiinţa că orice spui, orice faci, inclusiv orice vezi întâmplător, va fi văzut într-o zi de altcineva.

Alan Hackman (Robin Williams) este montatorul preferat de clienţii cei mai corupţi, datorită talentului său extraordinar de a-i cosmetiza şi de a le şterge păcatele în faţa lumii, după cum remarcă şi prietena lui: „Eşti ca un antreprenor funebru. Sau ca un preot. Sau ambele.” Ideea nu este deloc nouă, fiind reiterarea unui motiv antic, cel al „mâncătorului de păcate”, funcţie ritualică ce consta în asumarea păcatelor decedatului de către un membru al comunităţii respective care ulterior devenea paria şi nu era căutat decât la moartea unei alte persoane. Acesta este şi rolul lui Hackman, într-o societate super tehnologizată în care editorul este singurul care vede, ca un Dumnezeu, adevărata faţă a celor din jur, lucru care evident îl marchează definitiv.

Lucrurile se complică pe toate planurile atunci când filmele văzute de acest editor includ imagini prea importante şi disputate de prea multe persoane. Dar acest aspect, foarte provocator de altfel, vi-l las dumneavoastră.

Mai mari decât acestea vei vedea (Ioan 1, 50)

 

Anunțuri
Published in: on 14/11/2008 at 08:26  Comments (1)  
Tags:

Mircea (1989, Studioul Bucuresti)

Distribuţie: Sergiu Nicolaescu, Vlad Nemeş, Şerban Ionescu, Adrian Pintea, Colea Răutu, Silviu Stănculescu, George Alexandru, Vladimir Găitan, Ioana Pavelescu, Manuela Hărăbor, Ion Besoiu.

Scenariu: Titus Popovici

Regia: Sergiu Nicolaescu

Pe cei care deja şi-au dat ochii peste cap (Iar Nicolaescu? Iar film istoric? Iar scene de luptă?) îi rugăm să recitească distribuţia: actori de excepţie, care ne-au îmbogăţit patrimoniul cultural cu valori greu de egalat. Nicolaescu însuşi, în ciuda cârtitorilor, este atât ca actor cât şi ca regizor un monument al cinematografiei noastre, iar scenele de război, preferatele lui, sunt indiscutabil o desfăşurare de resurse şi de costume care i-ar face invidioşi pe mulţi dintre regizorii de afară. Iar despre istorie, ce să mai spunem: nu ne strică niciodată o punere în scenă, chiar dacă aceasta poartă aureola mitului. Ne prinde bine să ni se repete uneori: „Voi nu trebuie să staţi în genunchi în faţa niciunui om! Sus!” Este în definitiv o gură de oxigen într-o societate consumistă şi dezrădăcinată. Nu ne putem văita că avem prea multe exemple demne de urmat, dimpotrivă.

Filmul ne prezintă portretul lui Mircea cel Bătrân în ultimii ani ai vieţii, cu flash-backuri din tinereţe pentru a completa imaginea unui personaj-magnet, care atrage admiraţia, frica, ura, prietenia şi duşmănia în egală măsură (- Ca prieten care din doi e mai preţios? – Mircea! – Şi ca duşman? – Tot el!) – de la fratele pe care nu-l iartă pentru că şi-a trădat neamul (- Frate, ai spus? Când ai vândut ţara turcilor şi mi-ai luat tronul, tot frate-ţi eram?) până la fiii cărora le oferă tot timpul prilejul de a se forma şi de a se cunoaşte, dându-le peste mână dacă e nevoie, chiar dacă sunt bărbaţi în toată firea.

La umbra lui, însă bucurându-se în egală măsură de îndrumare dar şi de libertate, se formează nepotul favorit, Vlad (viitorul Ţepeş), pentru care Mircea îşi riscă viaţa fără să clipească şi pe care îl preţuieşte suficient de mult încât să-l lase să ia decizii importante singur, la numai câţiva anişori, învăţându-l astfel să-şi asume răspunderea pentru propriile acţiuni.

O colecţie de scene şi replici memorabile, care depăşesc cadrul istoric şi capătă valoare ca lecţii de morală creştină; de luat aminte de pildă la paharul amar pe care i-l întinde protagonistul nostru sultanului, cel mai temut om al lumii: „Mărirea şi slava sunt un fum”.

Românul are două pasiuni mari: pământul şi credinţa. El simte că din acestea îi curge viaţa: din pământ viaţa trupului, din credinţă viaţa sufletului.” (Dumitru Stăniloae)