I Am David (2003)

Regia: Paul Feig

Scenariul: Paul Feig, după un roman de succes internaţional scris de Anne Holm

În rolurile principale: Ben Tibber, James Caviezel, Joan Plowright, Maria Bonnevie

Gen: Dramă

Produs de: Walden Media

Distribuitor internaţional: Lions Gate Films Inc.

Nu există analist politic sau jurnalist care să nu fi scris măcar o dată despre comunism, şi cu siguranţă nu există român care să nu aibă ceva de spus în legătură cu acest subiect. Suntem probabil cu toţii de acord că e o lecţie care nu trebuie uitată. Ni se oferă însă prin acest film o altă perspectivă asupra comunismului, şi anume perspectiva fiinţei care a fost grav afectată, în mod direct, de monstruozităţile comunismului, căreia i-au fost schimbate toate coordonatele vieţii, căreia i s-a impregnat fiecare celulă cu suferinţele şi cruzimea experienţei prin care a trecut. Iar când această fiinţă este un copil, care a crescut şi s-a format sau s-a deformat, mai exact, în această atmosferă, într-un lagăr comunist de concentrare, avem un motiv în plus să urmărim cu sufletul la gură odiseea ieşirii lui din acest spaţiu şi a reintegrării într-o lume normală.

Cu sufletul mutilat de pierderea părinţilor la numai trei ani, de pierderea singurului prieten pe care l-a cunoscut în acel lagăr şi de devastatorul tratament la care a fost supus în mai mulţi ani de ocnă, fără nici cea mai mică şansă de a se dezvolta psihic ca un copil normal (alţi copii din lumea „liberă” care îl întâlnesc sunt chiar şocaţi: „Tu n-ai cunoscut niciodată nimic bun”), David este ajutat să evadeze din coşmar, într-o încercare cu şanse minime de reuşită, de a ieşi din ţară şi de a traversa Europa întreagă, având la dispoziţie numai o busolă, o pâine şi o scrisoare sigilată pentru autorităţile din Danemarca, destinaţia lui finală.

Filmul depăşeşte cadrul temporal şi spaţial în care este plasat şi capătă accente mitice, transpunând în fapt o călătorie spirituală de descoperire de sine („Dar eu nu ştiu nici măcar cine sunt! Ce caut eu?”) prin recâştigarea libertăţii şi prin asumarea unor lecţii elementare: David descoperă emoţiile şi bucuriile vieţii pentru prima oară şi învaţă să zâmbească, să aibă încredere în oameni, să iubească şi să fie iubit.

Anunțuri
Published in: on 24/07/2008 at 08:56  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Fahrenheit 451 (1966)

Distribuţie Julie Christie, Oskar Werner

Regia François Truffaut

Scenariul Jean-Louis Ricard, François Truffaut

Producător Lewis M. Allen

 

Titlul se referă la temperatura la care „hârtia de carte ia foc şi arde” (aprox. 233°C). O distopie creată de un maestru al genului, Ray Bradbury, în încercarea de a ne atrage atenţia asupra aberaţiilor care riscă să apară într-o civilizaţie fără cultură. Protagonistul este „pompier”, a se citi înrolat în aparatul opresiv al dictaturii militare care a interzis cărţile şi le arde în locuri publice, persecutând pe toţi cei care se încăpăţânează să mai citească ceva. Dramatismul este accentuat în momentul în care personajul principal devine – din instrument al legii oarbe – victimă a sistemului, pentru că se îndrăgosteşte de citit. Abia atunci descoperă sterilitatea lumii în care trăieşte, dezumanizarea celor din jur, frica de cuvinte, de limbaj, de conştientizare a emoţiilor, sărăcirea până la imbecilizare a sufletelor. Ca în orice dictatură, există şi „Rezistenţa”, formată din „Oamenii-Carte”, care învaţă pe de rost întreg conţinutul cărţii preferate, cu punct şi virgulă, îl recită oricui e dornic să îl asculte şi îl transmit mai departe copiilor lor, astfel încât cărţile să trăiască, dacă nu fizic, măcar în conştiinţa celor câţiva curajoşi care se prezintă fericiţi: “Eu sunt Jurnalul lui Henri Bulard de Stendhal.”

Capul de afiş este ţinut de doi mari actori, Oskar Werner şi Julie Christie, premiată în 1967 drept cea mai bună actriţă în rol principal pentru dublul rol din acest film, cel al soţiei conformiste, superficiale şi pustii, şi cel al prietenei culte, spirituale, strălucitoare, care îi stârneşte „omului legii” plăcerea „ilicită” de a-şi hrăni intelectul, gata să îşi rişte viaţa pentru o carte. Scenariul vi se poate părea straniu şi exagerat, dar autorul romanului ecranizat este în felul lui profet. Mai grav, poate că nu îşi imagina atunci că peste numai 40 de ani oamenii nu vor avea nevoie de o „miliţie” anti-culturală, ci vor renunţa singuri la hrana spirituală, de dragul unor jocuri puerile pe calculator, al unor emisiuni ieftine şi cu caracter de mahala, al unor scaune soioase de cârciumă sau, în cel mai bun caz, al unor broşurele publicate de oameni care scriu mai mult decât citesc. Aşadar, înainte de a relua cartea aceea bună pe care aţi abandonat-o de mult cu tot felul de scuze, vă invit să vedeţi această capodoperă. Vă salut cu mult drag, eu, „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade.

 

Published in: on 24/07/2008 at 08:13  Lasă un comentariu  
Tags:

Shakespeare in Love

Producţie: Miramax Films
Regizor: John Madden
Scenariu: Marc Norman, Tom Stoppard
Distribuţia:Joseph Fiennes: William Shakespeare; Gwyneth Paltrow: Viola; Ben Affleck: Ned Alleyn; Ruppert Everett: Christopher Marlowe

S-a vorbit mult despre acest film, a ţinut capul de afiş al tuturor cinematografelor, a fost distins cu 7 premii Oscar – între care premiul pentru cel mai bun film şi pentru cea mai bună actriţă (Gwyneth Paltrow), este aşadar un film care se prezintă din start cu o carte de vizită excepţională. Dar dincolo de aspectele legate de prestaţia actorilor, izvorul valorii sale se află în poveste şi în scenariu. Cu toţii ştim câte ceva despre Shakespeare, mai exact nu ştim mai nimic despre Shakespeare – aşa cum ni se întâmplă cu toţi scriitorii de geniu. I-am vazut din piese, ştim ce se “întâmplă” în Hamlet sau Regele Lear, dar rareori ne găsim timp să ne aplecăm cu pasiune asupra fiecărui vers, fiecărei replici. Şi credeţi-mă pe cuvânt, Shakespeare are ce să ofere! Chiar şi în asemenea măsură încât să o facă pe Lady Viola, iubita lui din film, să se îndrăgostească de el înainte de a-l vedea, înainte de a-l cunoaşte, numai citindu-i versurile şi împărtăşindu-se din metafora lui fermecătoare şi profundă, să îşi dorească să joace în piesele lui şi chiar să rişte acest lucru, pentru că în perioada elisabetană femeilor le era interzis să apară pe scenă.
În acelaşi stil este scris şi scenariul filmului, cuvintele sună natural, fiecare are locul şi rostul său, într-o combinaţie de comedie şi dramă de inspiraţie pur shakespeariană. În plus, e o experienţă ieşită din comun să vezi un Shakespeare tânăr, rebel, iubind cu pasiune şi luptând cu înverşunare pentru iubirea şi pentru creaţia sa, atât de diferit de imaginea clasică pe care o avem despre el, acel bătrânel cu chelie din pozele din manuale. Remarcăm de asemenea intervenţiile Reginei Elisabeta, inteligente, sarcastice, pline de umor dar şi de experienţă de viaţă, făcând dreptate în stilul propriu (căci eu ştiu câte ceva despre cum se descurcă o femeie într-o meserie de bărbaţi, mi-e martor Dumnezeu că ştiu!) Şi la fel de interesantă este atmosfera de culise şi modul în care propria poveste de dragoste îl inspiră pe poet să scrie Romeo şi Julieta sau A Douăsprezecea Noapte, imnuri pentru “muza” lui, pe care finalul filmului ne invită subtil să le descoperim în lectură. Vizionare plăcută, dar mai ales lectură ziditoare!

Published in: on 08/07/2008 at 11:31  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Puştiul -The Kid (2000)

Regizor: Jon Turteltaub

Scenariul: Audrey Wells

Distribuţie: Bruce Willis, Spencer Breslin, Emily Mortimer, Lily Tomlin

Producător: Walt Disney Pictures

Distribuitor internaţional: Buena Vista International

 

Eşti în floarea vârstei, ai o carieră de invidiat ca şi consilier de imagine, ai o casă superbă în Los Angeles, ce altceva ţi-ai mai putea dori? În niciun caz să fii pus faţă în faţă cu puştiul care erai la 8 ani şi să te descoperi din perspectiva lui: eşti trecut de 40 de ani, creezi măşti false şi poveşti ieftine pentru personaje fictive, ai o casă pustie, fără iubită şi fără câine – prin urmare trăieşti degeaba şi te ascunzi după degete. Este povestea „Puştiului” lui Disney: nu e un SF, nici nu încearcă măcar să explice apariţia misterioasă a alter-ego-ului, este pur şi simplu o fabulă modernă dedicată fiecăruia dintre noi. Russ Duritz, protagonistul, primeşte o a doua şansă de a-şi pune viaţa pe făgaşul normal. Noi, privitorii, primim un imbold de a ne analiza în aceeaşi oglindă ca şi el – în ochii inocenţi şi întrebători ai copilului din noi: suntem într-adevăr împliniţi sau am eşuat lamentabil?

Ne putem întreba de ce am avea nevoie de această perspectivă, că doar la teorie nu ne întrece nimeni. Păi, pentru că un copil are darul de a-ţi pune întrebări care te lasă fără replică, de a scoate la lumină adevăruri pe care ţi-e teamă să le recunoşti, de a te face să admiţi că poate viaţa ta nu e tocmai cum ai visat. Că te îmbeţi cu apă rece crezând că o carieră de succes îţi poate ţine de urât în nopţile pustii, că tehnologia micşorează teoretic distanţa dintre oameni dar noi preferăm să ne înstrăinăm şi mai mult, că fiecare trăieşte închis în globul lui de sticlă şi se teme să privească în ochii celuilalt, că ni se atrofiază inimile pentru că am uitat să le folosim.

Şi pentru a face mai uşor de înghiţit o astfel de introspecţie, scenaristul ne-o oferă îmbrăcată în accente de comedie, cu replici spumoase, cu personaje simpatice, indiferent cât de sarcastice sau cinice sunt, care ne servesc, în stil tipic american, lecţii de viaţă pe pâine, la un colţ de stradă. De remarcat şi prestaţia de înaltă clasă a lui Willis, care ştie să fie şi altceva decât eroul „greu de ucis” şi face un spectacol de artă actoricească nuanţată şi sensibilă fără să fie patetic, dar mai ales a „puştiului”, Spencer Breslin, care a câştigat cea mai înaltă distincţie pentru actorii copii mai mici de 10 ani. Restul vă las pe dumneavoastră să-l descoperiţi.

 

Published in: on 08/07/2008 at 11:08  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

The Body (2001)

Regizor: Jonas McCord

Scenariul: Jonas McCord, după un roman de Richard Sapir

Distribuţie: Antonio Banderas, Olivia Williams, John Shrapnel

 

 

The Body, un film lăudat de unii, mult criticat de majoritatea. Un sfat pentru cei din urmă: fiţi mai puţin superficiali! Aţi ratat esenţa filmului, vă rugăm să-l revedeţi, măcar finalul – merită! Sau dacă nu, revedeţi începutul, ne oferă o lecţie de credinţă la înălţimea rugăciunii Cred Doamne, ajută necredinţei mele! Un fragment din jurnalul părintelui Gutierrez (A. Banderas), o frântură de trăire intensă, capabilă chiar şi singură să dea valoare acestei pelicule: Cred că Iisus Hristos este Dumnezeu pentru că am vorbit cu el de dimineaţă în rugăciunile mele. Şi am ştiut că El e Dumnezeu de când eram copil. A fost dintotdeauna cel mai bun prieten al meu, chiar dacă eu n-am fost întotdeauna prietenul Lui. În El îmi găsesc liniştea.

The Body este departe de a se înscrie în corul cârtitorilor care au râs fericiţi în barbă la când s-a anunţat „marea descoperire” a „mormântului lui Iisus”. Dimpotrivă, mesajul este exact contrariul, şi se află splendid sintetizat pe genericul de final: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29).

Un Banderas care întrupează cu mult talent imaginea unui preot devotat şi convingător, foarte diferită de cea de bandit pletos cu care ne obişnuise. O prestaţie strălucitoare şi sinceră, care demonstrează că actorul este capabil de mare dăruire, jucând cu forţă şi fără efuziuni siropoase rolul unui om mistuit de riscul de a-şi pierde credinţa.

Filmul are multe faţete, implicaţii politice cu duiumul, pentru că acţiunea are loc evident în Israel, dar toate rămân în plan secundar. Unul din leitmotivurile filmului ne confirmă: Dumnezeu nu are loc în politică. Un alt aspect ar fi interferenţele culturale, de asemenea secundare pentru subiect. Pentru farmecul şi ingenuitatea sa, menţionăm o singură replică a unui copil evreu la vederea unui crucifix: Ei pot să-l vadă pe Dumnezeul lor, wow, ce noroc au! Chiar aşa, suntem norocoşi, nu?

 

 

The Namesake – Puterea numelui (2007)

Regizor: Mira Nair

Scenarist: Sooni Taraporeyala

Producători: Lydia Dean Pilcher, Mira Nair

Distribuţie: Kal Penn, Jacinda Barrett, Irrfan Khan, Zuleikha Robinson, Tabu, Glenne Headly, Sahira Nair

 

 

Juan-Fernando, Carmencita, Hitler, Strugurel, Portocala, Ministru, Mafia, Semafor, Pulpa, Gogoaşă, Piper, Gologan, Mariano-Monamour, Bredpit, Xena sunt doar câteva din “minunăţiile” care se găsesc în certificatele de stare civilă în ultima vreme. Dacă v-am făcut măcar să zâmbiţi în colţul gurii, haideţi să încercăm să ne schimbăm puţin perspectiva. Să vedem în schimb povestea unui tată care îşi botează copilul cu numele scriitorului preferat, a cărui operă îi marchează tinereţea şi, mai mult, îl salvează de la moarte. Şi tot împotriva curentului, să trecem o clipă dincolo de pojghiţa subţire a ideologiilor actuale, care nu au ca raţiuni decât interesele economice: să deconspirăm de exemplu globalizarea, care prin anularea diferenţelor şi preamărirea egalităţilor urmăreşte doar aneantizarea omului şi smulgerea lui din rădăcinile care îi compun identitatea. Să reînvăţăm lecţia căutării de sine, prin ceea ce ne caracterizează ca neam: „cele mai măreţe călătorii sunt cele care te aduc acasă”, cum spune chiar motoul filmului. Un film despre mirajul Occidentului şi misterul Orientului, despre tradiţii şi avangardism, despre emigrare şi naturalizare, despre viaţă şi moarte, despre iubire şi indiferenţă. Un film despre un tânăr născut şi crescut în New York, aparent modelat după teribilismul colegilor săi de generaţie americani, dar provenind dintr-o familie de origine indiană, care ţine cu tot dinadinsul să-şi păstreze valorile. Departe de a fi un musical tipic indian, Puterea numelui este o peliculă dramatică şi complexă, care ridică multe întrebări şi sugerează multe răspunsuri, cu roluri de compoziţie şi scene de mare profunzime. Camera ne poartă în paralel în cele două lumi, Taj Mahalul se oglindeşte în geamurile zgârie-norilor, muzica şi literatura conturează destine, caractere se construiesc şi se călesc prin evenimente care le schimbă vieţile, învaţă împreună că fiecare nouă zi e un dar, iubesc, cântă, petrec, se căsătoresc şi mor dospind în aluatul sufletului credinţa în sensul numelui şi lumii lor.

 

Published in: on 08/07/2008 at 11:06  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Cavalerii Mesei Rotunde (1995)

Regia: Jerry Zucker

În rolurile principale: Sean Connery, Richard Gere, Julia Ormond

Dramă, romantic

Produs de Columbia Pictures

Distribuitor internaţional: Columbia Pictures

Distribuit în România de: Guild Film Romania

 

Subiectul este de excepţie, şi este meritul echipei că s-a putut ridica la înălţimea acestuia. Nu are cum să fie uşor să te îmbraci în gloria unei legende de talia Regelui Arthur, şi cu atât mai puţin să împărtăşeşti şi publicului din ea.

Nu vă recomandăm filmul pentru povestea de dragoste, ultra-cunoscută şi cu iz păgân, dar împrumutând frumuseţe de basm, prin romantismul ei, din aura unei civilizaţii care totuşi – să fim înţelegători – nu-l cunoscuse pe Hristos.

Nu vi-l recomandăm nici pentru scenele de luptă, cu toate că sunt extraordinar de bine transpuse în realitate – şi deşi unui creştin îi sunt foarte bine venite astfel de reprezentări, întreaga noastră viaţă fiind o asemenea luptă pentru mântuirea sufletului: Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori. – Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel (6, 12).

Vi-l recomandăm înainte de toate pentru mesajul profund creştin al gândirii Regelui Arthur şi cavalerilor lui, mesaj pe care îl trăiesc efectiv: Slujind unul altuia, devenim liberi! – dictonul gravat pe masa rotundă, atât de aproape de cuvintele Mântuitorului: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor (Sfânta Evanghelie după Marcu (9, 35)).

Nu ne rămâne aşadar, urându-vă să vă bucuraţi de spectacolul deosebit oferit de un mare rege şi peste milenii de un mare actor, să ne rugăm împreună cu aceştia: Doamne, dă-ne înţelepciunea de a descoperi binele şi puterea de a-l face să dureze!

 
 

Povestea lui Ron Clark (2006)

Regizor: Randa Haines

Scenarişti: Max Enscoe, Annie de Young

Gen: dramă, biografie

Durata: 120 minute

Rolul principal: Matthew Perry, nominalizat pentru acest film la premiul Emmy, la Globurile de Aur şi la Premiile Actorilor de pe Micul Ecran

 Genial! Avem nevoie cu toţii de o astfel de mostră de încăpăţânare în a crede în sine şi în cei din jur. Avem nevoie să învăţăm cum să înaintăm unul prin altul şi cum să sfinţim locul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat (Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui – Corinteni 10, 24). Povestea excepţională şi adevărată a unui om excepţional: Ron Clark, un profesor pasionat şi neconvenţional, îşi părăseşte casa din Carolina de Nord pentru a-şi încerca şansele în New York, şi ajunge să predea într-una din cele mai rău famate şcoli publice din cartierul de negri Harlem. Prin metodele sale inovatoare, prin pasiune şi dedicaţie, Ron Clark reuşeşte să le redea încrederea unor tineri condamnaţi deja de societate şi chiar de familiile lor (Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască! Coloseni, 3, 21).

Clark trebuie să lupte împotriva tuturor pentru a ajunge pe aceeaşi lungime de undă cu aceşti copii, chiar şi împotriva lor înşişi. Pentru a le reconstrui consideraţia şi respectul faţă de propria persoană, distruse de cei din jur (Nu vom reuşi niciodată, toţi ne cred nişte rataţi), profesorul se întrece pe sine în inventarea celor mai ingenioase metode de a vorbi aceeaşi limbă cu copiii. Veţi avea parte de momente înduioşătoare în care Clark – spre disperarea directorului (caz tipic de funcţionar rigid şi închistat) – se comportă „ca un puşti de 12 ani”, sau se implică în problemele familiale ale acestora, ajutându-i în cele mai neobişnuite moduri să se mobilizeze pentru examenul final. (Multă îmi este încrederea în voi! Multă îmi este lauda pentru voi! Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie! – 2 Corinteni, 7, 4) Efortul îi este răsplătit din plin, clasa lui obţine cele mai bune rezultate, copiii dând tot ce au mai bun din ei şi succesul lor devine triumful lui. Cea mai bună elevă – care fusese şi cea mai recalcitrantă – îi dăruieşte trofeul primit pentru rezultatele excepţionale.

Performanţele lui Clark au fost recunoscute în viaţa reală prin premiul Disney „profesorul anului” în 2000. Cărţile sale de educaţie şi pedagogie sunt vândute în întreaga lume. Tot nu v-am convins? Nu vreţi nici măcar să auziţi o lecţie de istorie pe ritm de rap?

OSTROV (2006)

Regizor: Pavel Lungin

Scenarist: Dmitri Sobolev  

Distribuţia: Pyotr Mamonov, Viktor Sukhorukov, Dmitri Dyuzhev, Yuri Kuznetsov

        Nu mai dormiţi! A venit Paştele, L-am răstignit pe Hristos a câta oară cu păcatele noastre, iar El ne-a iertat şi a înviat din nou cu răbdarea-I nemăsurată. Suntem buni teoreticieni, ştim cu toţii că trebuie să murim faţă de păcat ca să înviem în Iisus Hristos (M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. – Galateni, 2, 20) Şi ce dacă? Până la urmă câţi dintre noi fac asta? Haideţi să fim sinceri … să ne dăm răspunsul în gând, privindu-ne în oglindă. Sau, mai bine, vizionând acest film. Dacă nu l-aţi văzut până acum, grăbiţi-vă. Nu lăsaţi să treacă fiorul firav al sărbătorii, cât suntem încă – poate – un pic impresionaţi de luminile din Noaptea Sfântă. Faceţi rost de el (se poate descărca şi de pe internet) şi urmăriţi viaţa şi moartea unui sfânt. Un sfânt aşa cum îl ştim din Paterice, neştiut decât de Dumnezeu, nebănuit nici măcar de fraţii săi, un om simplu, modest şi conştient de păcatele sale. Un „nebun întru Hristos”, persiflant şi „ghiduş”, cum îl numesc fraţii, tratat într-adevăr ca un nebun de ai săi, un incomod, ca orice sfânt, care îţi deschide ochii şi nu te lasă să amorţeşti în nesimţire şi păcat, nici măcar dacă eşti stareţul lui. Un clarvăzător, vindecător şi exorcist, prezentat totuşi cu realism, fără fasoane şi fără efecte speciale de tip Hollywood, într-o abordare cât se poate de ortodoxă. Este clar un film gândit de un ortodox pentru ortodocşi, pentru cei care au avut acces măcar la un dram de „informaţie” creştină pentru a putea înţelege. Chiar aşa este şi conceput, cum remarcă Părintele Rafail Noica: îţi dă un minimum de informaţie, minimum de culoare, minimum de muzică, în schimb este de o bogăţie a trăirii pe care puţine filme pot să o ofere. Ţi se dă esenţialul şi primeşti o lecţie sublimă de smerenie, de înţelepciune şi de curajul de a privi adânc în sufletul tău. Simbolismul este extraordinar, mesajul este clar: dar nu am de gând să vi-l spun.

Published in: on 08/07/2008 at 11:02  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

OMUL BICENTENAR – BICENTENNIAL MAN (1999)

Regia Chris Columbus
Distributie: Robin Williams, Embeth Davidtz, Sam Neill
Regizor: Chris Columbus

Produs de Touchstone Pictures, Columbia Pictures

Distribuitorul international Columbia Pictures

Distribuit in Romania de Transglobal Media

 

O viziune futuristă asupra mileniului trei (după o poveste de Isaac Asimov, celebru savant şi autor de opere science-fiction), în care se preconizează ca fiecare casă să se folosească de serviciile unui android, conceput special pentru a face menajul şi în general a îndeplini orice ordine date de stăpâni. Dar ca în orice joacă de-a Dumnezeu, fabricanţilor de „vieţi” li se oferă surprize de proporţii: robotul Andrew, destinat a fi „un aparat electro-casnic”, pare din start a fi altceva: încă de când e scos din cutie îşi întreabă stăpânii: „Voi sunteţi familia mea?”, pentru ca în continuare să demonstreze că este unic şi să dovedească multă creativitate, curiozitate, prietenie şi bunătate. Stăpânul lui se simte dator să îl ajute să evolueze, iar androidul, autodidact cu mari capacităţi, ajunge să îşi dorească mai presus de orice să fie liber, pentru a putea să se apropie cât mai mult de condiţia umană („V-am studiat istoria. S-au dat războaie crunte şi milioane de oameni au luptat pentru o idee: libertatea. Se pare că merită să ai acel ceva ce înseamnă atât de mult pentru atâţia oameni.”). Mai mult, învaţă să iubească, învaţă că iubind „trăieşti un miracol: poţi să ajungi în rai şi să te întorci de acolo viu. Poţi să te duci înapoi de câte ori vrei împreună cu fiinţa iubită” – un lucru pe care chiar şi noi oamenii îl înţelegem foarte greu.  

Urmărim astfel căutarea de sine a acestei stranii fiinţe pe parcursul a 200 de ani, în care el, animat şi de această dragoste pentru o stră-strănepoată a familiei care l-a cumpărat iniţial, îşi va adăuga sisteme biologice specifice omului. Ceea ce îl va face în final muritor, lucru pe care şi-l doreşte pentru a i se permite căsătoria cu muritoarea pe care o iubeşte. Filmul este presărat cu scene de un umor fin şi inocent, dar ridică şi întrebări esenţiale: ce este până la urmă natura umană? Ce înseamnă să fii om? Există criterii, o definiţie care să rezolve o astfel de problemă? Îl vor recunoaşte oamenii drept unul dintre ai lor?

O lecţie de viaţă? Cu siguranţă. O lecţie de moarte chiar, dacă vreţi … androidul evoluat îşi doreşte dreptul de a muri, ca atribut final al desăvârşirii sale ca om, ca o acceptare la un nivel superior a unui final firesc, natural: „Îmbătrânesc, corpul meu se deteriorează şi, ca al tuturor celor prezenţi, în final va înceta să mai funcţioneze. Ca robot aş fi putut trăi veşnic. Dar azi vă spun că, decât să trăiesc toată eternitatea ca o maşină, prefer să mor om. […] Acesta a fost obiectivul elementar al existenţei mele şi vreau să-l ating. Dacă vreau să trăiesc sau să mor cu demnitate.”

 

Published in: on 08/07/2008 at 11:00  Lasă un comentariu  
Tags: