Birou de traduceri

TRADUCERI AUTORIZATE, LEGALIZARI, INTERPRETARIAT

ENGLEZA, GERMANA, FRANCEZA, SPANIOLA, ITALIANA

Date de contact:

ENGLEZA, GERMANA, SPANIOLA, FRANCEZA
MOBIL: 0723 182481 FAX: 0344 814447
email: oana_bazavan@yahoo.com

ITALIANA
MOBIL: 0744 681 496 FAX: 0344 814447
E-mail: marcavio@yahoo.com

Doamne, păzește-Te!

La ora la care îmi scriu articolul au murit deja 51. Oameni frumoși, oameni generoși, oameni care înainte de a muri au salvat câteva vieți. Internetul s-a umplut de lacrimi mai mult sau mai puțin sincere. Și apoi de nevoia tuturor de a-și da cu părerea. Cu cât mai neavizați, cu atât mai vehemenți. Au murit doar de câteva zile și noi deja ne certăm, ne scuipăm, ne jignim, ne împărțim între pro și contra, jos Icsulescu, sus Icsulescu, etc. Au murit doar de câteva zile, alții zac în spitale în chinuri groaznice, unii dintre ei vor muri probabil, din păcate. Și noi ne vedem mai departe de micimile noastre. De frustrările noastre. De neputințele noastre. Aruncăm cu noroi în toate direcțiile fără să ne vedem straturile suprapuse de noroi uscat de pe proprii bocanci.

Dintre manipulările de tot felul, pe care copilul meu de 17 ani le-a mirosit de la distanță, dar pe care oameni în toată firea și cu oarece pretenții de educație le înghit pe nemestecate, cea care prinde cel mai bine este: jos biserica. Desigur, suntem oameni inteligenți, evoluați, nu avem nimic cu creștinismul, nu contestăm biserica în general ci doar… și urmează texte de doi lei, acuzații nefondate, neverificate nici măcar de așa-zișii jurnaliști ai momentului. Suntem în stradă ca să schimbăm ”sistemul”. Ca să urlăm jos orice. Ca să cerem mai multe spitale decât catedrale. Felicitări! Șaptezeci de ani de comunism și-au făcut bine treaba. Nu, nu, am calculat corect. Șaptezeci. Pentru că în România anului 2015, ”sistemul” e structurat tot pe model comunist. Metodele sunt aceleași. Materialismul socialist-științific e același. Manipulările sunt aceleași.

Unde sunt popii, de ce nu vin cu noi? Pai uite că vine Hristos. Da, chiar El, pe o pancartă susținută de câțiva tineri, e El în icoană, vine să ne amintească ce ar fi trebuit să știm deja: că fără El nu putem face nimic. Serios? Huoooo, jos biserica, jos patriarhul, jos popii, vrem spitale, vrem impozitare. Nu, Doamne, nu ai loc nici acum între noi. Și acum deranjezi. Și acum spui lucruri incomode, care ne îngrădesc ”spiritul liber”. Ne încurci, Doamne. În școli ne încurci. În spitale ne încurci. Știi, și în case ne cam deranjezi. Iar când bate vreun clopot ne cam apucă dracii. Și facem reclamație, să dărâme nenorociții ăștia de popi clopotnița. Nici în stradă n-ai ce să cauți. Acolo ne apucă dracii cel mai rău. Noi am ieșit pentru amărâții ăia care au murit. Și care s-au dus, unde? Ei, nu contează, jos patriarhul. Au murit salvând alte vieți. Oare pe modelul cui? Nu ne interesează! Au murit deja de vreo săptămână, acum avem treabă, știi Tu, jos, sus, huo. Tu ce cauți aici?

Nu mai veni, Doamne. Lasă-ne să fim ”liberi”. Să putem să scuipăm liniștiți pe ce are țara asta mai sfânt. Să contestăm lucruri pentru care alții și-au dat viața. Să ne creștem copiii inteligent, fără moaște, ore de religie și popi. Să ne trăim viețile mărunte între răutăți și mizerii.

Nu mai veni, Doamne. Știi, mi-e teamă că dacă Te prindem, Te răstignim din nou.

Published in: on 12/11/2015 at 00:47  Comments (3)  
Tags: , , , , ,

To Halloween or not to Halloween

« 30 de ONG-uri creștinopate vor interzicerea Halloween-ului din școli pe motiv că ar fi o sărbătoare satanistă care ar „leza sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a copiilor”. Da, asta pentru că amenințările cu arderea pe vecie în Iad la foc mic nu-i dezechilibrează deloc pe școlari. »

Este punctul de vedere al unei publicații românești de mare (!?) tiraj și (din ce în ce mai) mică ținută. E adevărat, e la modă să ne scuipăm credința în vreme ce alții și-o apără pe-a lor cu dinții. E la modă să nu avem nici cele mai elementare noțiuni de ortodoxie dar să ne luăm un aer semidoct, scârbit și suficient și să proferăm împotriva „creștinopaților” „pupători de moaște”. Icoana din clasă deranjează, pe când măștile cu draci și vrăjitoare sunt bine venite! Închinarea la moaște e disprețuită, dar scheleții desenați pe spinarea copiilor noștri ne amuză! Nu cunosc niciun creștin sănătos la cap care să creadă și să-și învețe copilul că viața de dincolo înseamnă “arderea pe vecie în Iad la foc mic”, iar dintre atei, liber-cugetători și alte specii de nefericiți apărute în peisaj, nu cred că vorbește vreunul copilului despre iad și rai.

E minunat că înghițim aberațiile altora pe stomacul gol și cu mare bucurie, și că terfelim tradițiile, credințele, obiceiurile și sărbătorile noastre. E indicat să preluăm pe negândite și să punem pe un piedestal ceea ce alții au aruncat demult la gunoi, în tomberonul de dincolo de cortină. E bine că turnăm în noi tone de băuturi acidulate pline de pesticide, exportate de americani și pe care ei nu le mai consumă de zeci de ani. E de aplaudat că ne îndopăm copiii cu hamburgheri de la restaurante care la noi sunt de lux și în țara de origine sunt pentru cerșetori și oamenii străzii. Este extraordinar că ne învățăm copiii să prețuiască sexul și dezmățul de Valentine’s day și că uităm să îi învățăm ce înseamnă iubirea, respectul, prețuirea celuilalt. Dar cel mai frumos e de halloween, când ne îmbrăcăm copii de până în 10 ani în draci, vampiri, monştri, vârcolaci şi vrăjitoare și-i încurajăm să celebreze moartea, groaza, întunericul și forțele răului în loc să îi încurajăm (în aceeași săptămână!) să dea un colac de pomană și să aprindă o lumânare pentru cei dragi adormiți din familie. În condițiile în care copiii și părinții din Statele Unite și Canada protestează vehement împotriva acestui surogat de sărbătoare, iar emisiunile de știri din aceleași țări anunță că se înmulţesc crimele, violurile, actele sataniste și creşte consumul de droguri şi alcool. Dacă vor și ai noștri baluri mascate, sunt mii de posibilități de a-i costuma fără a intra în sfera morbidului. Copiii noștri nu-l mai cunosc pe Făt-Frumos, n-au auzit de Ileana Cosânzeana și de alte personaje din basmele care ne-au fermecat nouă, părinților și bunicilor noștri copilăria, însă știu de halloween și de obiceiuri străine și de sufletul și de tradiția noastră. Iar noi, părinți responsabili, protestăm față de predarea religiei în școli și ne strâmbăm când se propune să avem zi liberă pentru o sărbătoare ortodoxă, deși mulți n-ar avea oricum în intenție să calce pragul vreunei biserici în acea zi.

E trist, dragii mei, că citatul de la începutul articolului l-am găsit pe pagina unei învățătoare. Ea e omul care ar trebui să modeleze frumos sufletele copiilor noștri, și nu să le sădească umbre. Le sărut mâna mamei mele, soacrei mele, ambele învățătoare, și doamnei învățătoare a copilului meu, care au lăsat să treacă această zi fără a-i da importanță. Și cu riscul de a deranja, vă invit să aveți grijă cu ce hrăniți sufletul copiilor dvs. Dându-le otravă, otravă veți culege și nu veți avea dreptul să vă plângeți!

Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. (Efeseni 5, 11)

Published in: Fără categorie on 12/10/2015 at 14:55  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Cărbunele și diamantul

„În timp ce Moise tăcea și nici nu îndrăznea să deschidă buzele, Dumnezeu i-a zis: „Pentru ce strigi către Mine?”

Auzisem de multe ori avertismentul Sf Ap. Pavel, „celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12). Mi se părea interesant, desigur, gustul meu de lingvist era încântat de forma paradoxală și ușor ironică în care apostolul își îmbrăcase sfatul. Mai departe, nimic. Nu căutasem în profunzime din comoditate, din mândrie și din naivitatea celui care nu a trecut prin așa ceva. Se pare însă că Dumnezeu mă iubește pentru că m-a luat de urechi și m-a adus în genunchi. ”Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca¬lea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oame¬nii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.” (Sf. Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)

E cât se poate de ușor și de comod să încremenești în proiect. Să ți se pară că ești bine, să te mulțumești cu locul călduț în care te afli și să ți se pară că nimeni și nimic nu te va face vreodată să te miști de acolo. Îți spui niște povești și ajungi să crezi în ele. Nici nu-ți mai pui problema dacă sunt adevărate sau dacă se mai potrivesc situației tale de acum. Auzi despre ”căldiceii” pe care Hristos îi amenință ”am să te vărs din gura Mea”, și crezi că nu e vorba despre tine. Culmea e că mai primești semne din când în când și tot nu te dezmeticești. Te miri că ți se întâmplă lucruri pe care nu le meriți pentru că, nu-i așa, tu n-ai făcut rău nimănui, sau te lauzi și mai ridicol, ”că doar n-am omorât-o pe mama!” (suficiență crasă!). Și atunci Dumnezeu te zgâlțâie, te smucește, te întoarce cu forța cu fața spre El. Se luptă cu tine să te scoată din înțepeneală și cu cât îi reziști mai mult, cu atât se străduiește, iubitor dar energic, să te trezească. Dacă reușești să înțelegi ce ți se întâmplă în acele momente, ești un fericit. Pentru că tendința inițială este să refuzi, să te revolți, să judeci, să acuzi, să opui rezistență și să te ții cu dinții de locșorul tău comod. Fii înțelept și, oricât ți-ar fi de greu, ai încredere. Înmulțește-ți rugăciunea și fii recunoscător că n-ai fost lăsat să zaci. Amintește-ți care e rostul tău pe pământ și că odihna pe care o cauți nu e decât în Hristos. Diamantul nu este, până la urmă, decât un cărbune bine șlefuit.

Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El. (Evrei 1, 14)

Published in: Fără categorie on 11/07/2015 at 10:10  Lasă un comentariu  

Ce nu am învățat în școală

– Tati, la ce-mi folosește algebra în viață?
– Cum la ce, fiule? Ca să știi să-ți ajuți copilul la teme!

Mai în glumă, mai în serios, cu toții ne-am întrebat la ce bun sunt împănate programele școlare cu atâtea informații inutile și de ce nu sunt adaptate din când în când societății în care trăim. Sistemul românesc de învățământ se dă în montagne russe din 1989 încoace, fără nicio intenție evidentă de a se opri într-un punct de echilibru. Deciziile care se iau sunt din ce în ce mai elucubrante, de la mafia manualelor alternative și până la manualele online, în condițiile în care sunt școli fără curent sau încălzire și copii care parcurg pe jos kilometri întregi pe zi. Nu degeaba puterea este considerată cea mai mare ispită a omului: se pare că orice contact cu un scaun bine plasat în birouri luxoase și comode conduce inevitabil la fracturarea contactului cu realitatea.
N-am avut privilegiul, copil fiind, să mi se predea religia în școală. Mi s-au predat, în schimb, „cunoștințe social-politice” și „cunoștințe civice” în gimnaziu (structura instituțiilor statului socialist și ierarhia lor), fizică, matematică și chimie la liceu la prima clasă de uman, teorii inutile și contradictorii în facultate și extrem de rar lucruri care mi-au folosit mai târziu. Dacă stau să mă gândesc bine, am început să învăț cu adevărat din cărți sau de la oameni, în afara școlii de orice fel și/ sau după terminarea ei. Nu înțeleg în numele căror interese sau al cărei pretinse corectitudini politice se încearcă acum eliminarea oricăror valori care mai rămăseseră pierdute prin programele analitice, de la lecțiile de religie și de istorie și până la autorii studiați în ora de română. Sunt totuși lucruri care ne definesc identitatea și care ne sunt esențiale, n-ar trebui să lipsească din educația de bază a tuturor, și sunt altele care, după mine, ar trebui învățate separat, de cei care aleg un anumit domeniu de studiu. Nu încerc să minimizez importanța vreunei materii, dar în fața problemelor grave ale vieții cred că mai degrabă ne-ar folosi să știm să ne rugăm, să știm să ne controlăm sau să punem mâna pe o carte de valoare, decât să ne amintim teorema lui Menelaus, adunarea vectorilor, ce e percolarea sau cum se determină formula moleculară.
Acum, după ce presa și internetul au fost martorii atâtor discuții încinse și argumente pro și contra predării religiei în școli, suntem îndreptățiți să ne întrebăm, în definitiv, ce ar fi cu adevărat util pentru copiii noștri dacă li s-ar preda la clasă. Dacă suntem cu toții de acord că scopul nu ar trebui să fie acela de a crea regimente de amploaiați burdușiți de informații și spălați pe creier, incapabili de inițiative și reacții, ci oameni fericiți, care să-și trăiască viața responsabil, frumos și conștient, atunci vă sugerez să vă gândiți cum ar schimba viața generațiilor viitoare câteva lucruri pe care fiecare dintre noi ar fi bine să le studieze ca materii în școală și nu să le pice la examenele date de viață: cum să înveți; cum să citești; cum să comunici eficient; cum să-ți descoperi talentul/ abilitățile; cum să creezi o impresie favorabilă; cum să-ți administrezi timpul; cum să-ți stabilești prioritățile; cum să-ți administrezi banii; cum să negociezi, cum să nu te lași manipulat; cum să mănânci corect; cum să-ți gestionezi emoțiile/ sentimentele.
V-am propus așadar o listă, cu ordinea întâmplătoare, la care vă invit să adăugați și dvs. ce credeți că i-ar face pe copiii noștri mai buni, mai fericiți, mai puternici, mai optimiști.

Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia. (Luca 18, 16)

Published in: Fără categorie on 11/07/2015 at 10:09  Lasă un comentariu  

Viața (și moartea) după alegeri

Deşi fărădelegile noastre mărturisesc împotriva noastră, dar Tu, Doamne, fă milă cu noi pentru numele Tău! (Ieremia 14, 7)

În sfârșit au trecut alegerile, s-au terminat banii și s-au domolit energiile risipite în acest bâlci ieftin. Hrăniți cu pâine și circ, agresați permanent să votăm cu unul sau cu altul, am uitat se pare că Cezarului trebuie să-i dai doar ce e al lui și nimic mai mult, iar lui Dumnezeu nu i-am mai păstrat mai nimic. E criză, Doamne!
În tot acest răstimp tulburat de găinării (sic!) electorale și condimentat de intervenții ale unor susținători mai mult sau mai puțin “ortodocși” ai candidaților, oameni s-au născut, oameni au murit, după legi neînțelese pentru mintea noastră adesea intoxicată de prea realul prezent.
Unii, însă, din păcate, au murit după legi scrise de oameni, de frați de-ai lor, de-ai noștri, de mâini de părinți care au uitat că prima lor îndatorire pe pământ este să-și îngrijească pruncii până la moarte. Un tribunal din Marea Britanie a dat o decizie care creează un precedent monstruos: a aprobat cererea unui cuplu ca fetița lor, grav bolnavă dar NU în fază terminală și NU dependentă de aparate, să fie lăsată să moară de cadrele medicale ale spitalului Great Ormond Street. Ca și cum nu ar fi fost suficient, modul în care a fost lăsată să moară este, de asemenea, de o cruzime inimaginabilă: i-au fost scoase tuburile prin care primea mâncare și apă, astfel încât moartea copilei a durat… 2 săptămâni. Cu alte cuvinte a fost lăsată să moară în chinuri lente, de foame și de sete, de către proprii ei părinți și de cadrele medicale care, în fața oricărei instanțe morale și sociale, ar fi fost obligate să îi acorde toate îngrijirile posibile. În același timp animalele sunt eutanasiate cu maximă grijă, cu substanțe rapide și nedureroase. Dacă pentru animale există mii de ONG-uri în lume care le protejează drepturile, oare e cazul să ne punem nădejdea în înființarea altor asociații și fundații care să apere oamenii de oameni, copiii de părinți și pacienții de medici? O lume în care un copil e lăsat să moară prin sentință judecătorească la cererea celor care l-au adus pe lume este, mă tem, o lume care își semnează totodată și propria sentință.

Mama copilei a declarat ulterior că, deși este ”convinsă că a făcut ce trebuia”, nu o să se ierte niciodată. Iertarea lui Dumnezeu nu apare în ecuație, așa cum nu apare nici ideea de păcat, de asumare, de ispășire, de respect în fața unei vieți pe care nu tu, purtătoarea de uter, ai creat-o. Copilul era bolnav, era “defect”, rasa pură era amenințată, prin urmare exemplarul invalid a fost eliminat. Cu o asemenea premisă, de acum orice crimă ne e permisă și justificată prin “lege”. Circulă o poantă ieftină pe internet: purtați-vă frumos cu copiii voștri, ei sunt cei care vă vor alege azilul. Putem liniștiți să o schimbăm și să devină noul slogan, că tot ne lipsesc cele electorale: purtați-vă frumos cu toți cei din jur, ei sunt cei care vă vor alege moartea.

Unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi pentru acestea, cine e destoinic? (2 Corinteni, 2, 16)

Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. (Ioan 6, 63)

Published in: Fără categorie on 11/07/2015 at 10:07  Lasă un comentariu  

Am uitat unde trăim

Trăim în țara în care chelnerii ajung miniștri și justițiabilii dau lecții de morală.

Trăim în țara în care și trotuarele te obligă să mergi cu capul în jos. Țara în care 1 mai muncitoresc e mai prețuit decât Paștele. În care chelnerii ajung miniștri și justițiabilii dau lecții de morală. În care, ca să protejezi oamenii, trebuie să te lupți cu propriul guvern. În care tinerii sunt forțați să plece în lumea largă, mamele să avorteze iar bătrânii, dacă s-ar putea, să traverseze numai pe roșu.

Decorații pentru blasfemiatori
Trăim în singura țară care nu cinstește ziua independenței sale ca zi națională. Care uită că Independența, Marea Unire și cea mai prosperă perioadă din întreaga sa istorie, din toate punctele de vedere, s-au realizat sub monarhie, iar republica a venit pe tancuri sovietice … și n-a mai plecat! Ne-a decapitat cultura și politica, ne-a martirizat patrioții, ne-a inoculat frica, ne-a deformat gândirea și ne-a lăsat pe cap o clasă conducătoare de căpușe inculte, incapabile și total nocive.
Trăim în țara în care aproape toți “aleșii” și aproape toate posturile TV ne insultă inteligența zilnic. În care marii actori, valoroșii noștri oameni de cultură, veteranii de război sau luptătorii în rezistența anti-comunistă mor în mizerie iar torționarii se bucură cinic de pensii monstruoase. Țara care premiază blasfemiatorii și decorează cu ordinul “serviciul credincios” și “în numele națiunii” indivizi care cred că „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării.” (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediția 1996, pag. 63)

Probleme de vedere
Am uitat că trăim în țara în care s-au inventat stiloul, cibernetica, motorul cu reacție și s-a descoperit insulina, s-au creat ia, albastrul de Voroneț și stilul brâncovenesc, s-a luat primul 10 din istoria gimnasticii și s-au apărat pentru prima oară patru lovituri consecutive de penalty.
În țara care, deși disprețuită acum din cauza unor politici voit auto-distructive, alimentează cu “creiere” occidentul (se știe de pildă că a doua limbă vorbită la sediul central al Microsoft din Redmond este limba română).
În țara care, în ciuda eforturilor concertate ale oficialilor de a distruge învățământul, anul trecut a cucerit prin copiii săi 201 medalii și premii la olimpiadele şi concursurile şcolare internaţionale. În țara care are 173 de reprezentanți pe lista celor mai inteligenți oameni din lume.

Alegerea noastră
Am uitat că trăim în țara în care, cu toate că și sistemul sanitar este distrus sistematic, sunt medici de excepție care săvârșesc minuni și salvează cazuri poate unice în lume. În care, în ciuda campaniei mediatice violente împotriva lor, sunt preoți care salvează suflete și zguduie conștiințe. În care, în ciuda manelizării și prostirii populației, în ciuda istoriei, limbii și literaturii schilodite predate în manualele alternative, în ciuda propagandei găunoase din ultimii 50 de ani, încă mai găsim oameni calzi, inteligenți și frumoși, care nu și-au pierdut ierarhia valorilor, care își cresc copiii în credință, în dragoste și în adevăr.
În cele din urmă, este alegerea noastră în care dintre Românii vrem să trăim: în România lor sau în România noastră.

„Aşa grăieşte Domnul: alege!” (I Cronici 21, 11)

“Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fiii mei umblă întru adevăr”. (A treia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 1, 4)

Published in: Fără categorie on 11/07/2015 at 10:06  Lasă un comentariu  

Ce alegem de această dată?

Dumnezeu coboară printre noi, iar noi suntem turbaţi că nu găsim cârnaţi…

Dimineaţa, pe strada şcolii, plină de copii şi de părinţi, un şmecher intră cu maşina pe interzis claxonând nervos. Un tătic trezit cu capsa pusă urlă după el descriindu-i diverse părţi anatomice. Şoferul dă geamul jos şi îi pomeneşte omenos pe toţi morţii familiei celuilalt. Încă vreo doi le adresează laude pe rând printre dinţi. Nu numai noi trecem blazaţi, ci şi copiii par obişnuiţi şi cu limbajul, şi cu atitudinea.

De unde atâta răutate?

Musteşte în noi o răutate incredibilă. Stăm cu botul rânjit tot timpul, ca nişte maidanezi gata în orice clipă să înfigă colţii în pulpa trecătorului. Şi, tot ca maidanezii, atacăm pe furiş, pe la spate, ieşim vicleneşte de sub maşini sau de după pubele, nu avem curajul să ne măsurăm forţele pe faţă, orice confruntare deschisă şi onestă ne face să fugim schelălăind. Nu recunoaştem în ruptul capului că greşim: noi suntem îngeri imaculaţi, niciodată vina nu ne aparţine. Dacă suntem la calculator, avem tupeu imens să vărsăm dejecţii împotriva celorlalţi, că doar ne ascunde iluzia unei false identităţi.

Turbaţi pentru cârnaţi

Dacă tronăm suveran în maşina proprie, avem liber la înjurături, fiindcă fragila carcasă de tablă ne dă senzaţia de invincibilitate. Dacă suntem mai mari, mai înalţi, mai puternici sau mai mulţi decât ceilalţi, e ideal, se trezeşte eroismul în noi şi ne visăm supermeni, avem impresia că trăim înconjuraţi de sclavi a căror unică preocupare este aceea de a ne satisface plăcerile. Un orgoliu prostesc, nemăsurat, ne face orbi, surzi şi împietriţi în faţa minunii care aşteaptă să se repete în fiecare an: Dumnezeu coboară în mijlocul nostru, printre noi, ca unul dintre noi, dar noi suntem turbaţi că nu găsim cârnaţi sau că reducerile la cratiţe au aglomerat supermarketul.

Ce alegem anul acesta?

În nici un caz nu ne grăbim la spovedit, că doar “n-am omorât-o pe mama”; nici la împărtăşit nu dăm iama, că “avem timp la pensie să tot mergem la biserică”; şi aşa ne trezim că trece Crăciunul pe lângă noi, şi iar mergem la muncă, şi iar ne întoarcem la grijile noastre mărunte şi la preocupările noastre mizere, şi iar intrăm în iureşul ieftinătăţilor zilnice, şi iar n-am înţeles nimic. Dar ne-am bifat conştiincios lista de obligaţii (cadouri, nu daruri, căci darul se face din suflet, şi nouă ne lipseşte), şi iar am umplut masa cu feluri variate şi minuţios pregătite, pentru încă un chiolhan fără Sărbătorit. Maidanezii şi-au primit osul, l-au ronţăit satisfăcuţi şi acum pornesc, cu ochii sclipind, spre altă pradă facilă. Şi totuşi, în tot acest timp, Stăpânul îi aşteaptă să se întoarcă, îmblânziţi, la ospăţul împărătesc. Ce alegem anul acesta, să fim cel mai bun prieten al Stăpânului, sau javra care muşcă mâna ce o hrăneşte?

Published in: on 16/03/2014 at 22:36  Lasă un comentariu  
Tags:

Să începem cu noi!

  

Nu e cazul să ne întristăm că nu suntem supermen şi wonderwomen.

 

Doi amici, dintre care unul preot, discutau deunăzi. Unul dintre ei întreabă oftând şi cu tonul un pic patetic: “Ce ne facem noi, părinte, cu poporul acesta?” La care preotul, hâtru din fire, îi răspunde sec: “Dar cine ne-a dat nouă poporul, dragule, ca să facem ceva cu el?”

Veşnic în aşteptarea …cui?

La o primă impresie, replica pare cinică iar situaţia în sine ar avea aer de comedie amară. Şi totuşi descoperă un aspect foarte trist al realităţii noastre. În ultima vreme poate mai mult ca niciodată, românul s-a obişnuit să se vaite. E drept că are şi motive, dar dincolo de ele, atitudinea e una defetistă, lipsită de vlagă şi de iniţiativă, lâncezită şi bolnavă. Viaţa e grea, guvernul corupt, nu mai merge nimic în ţara asta, e criză, vine cutremurul, n-avem bani, n-avem timp sau n-avem chef. Ne vine să ne aşezăm cu fundul pe trotuar şi să stăm acolo până când, cu o mişcare de baghetă magică, cineva o să schimbe totul într-o clipită şi o să trăim cu toţii la vie . Şi ce să vezi, nu se întâmplă aşa ceva! Suntem exact ca în bancul cu ucenicul de la mânăstire care se ruga fierbinte de câteva ore să i se aprindă becul ars, până când a venit un frate şi i l-a schimbat. Ne perpelim de griji naţionale, europene, mondiale, de guverne universale, de noua ordine mondială, de cataclisme, de apocalipse, de destine cosmice, deşi în ograda fiecăruia ar cam fi de lucrat…

 Să începem cu noi!

Ne place să ne credem super-eroi. Am fost crescuţi cu figuri istorico-mitologice, cu poveşti despre strămoşi cu puteri supraomeneşti, despre o ţară care a ţinut piept tuturor, ni s-au alimentat complexele de superioritate ca în orice neam mic şi bătut de vânt. Dar când e vorba de lucruri care ne afectează direct, când e vorba să facem un gest cât de mic şi de concret pentru ca mâine să fie mai bine, cădem într-o apatie vrednică de milă. Şi atunci iar ridicăm din umeri şi iar ne căinăm pentru trecutul nostru glorios, încrucişându-ne mai strâns braţele la piept.

Poate că e momentul să ne coborâm puţin privirea de la linia orizontului la cea a gardului propriu. Să încercăm să sfinţim locşorul în care suntem. Să începem cu noi, cu ai noştri, cu cei din jurul nostru. Să ne facem fiecare curat în suflet. Desigur, nu vor face toţi la fel. Dar cu cât se aprind mai mulţi ca o lumânare pentru cei din jurul lor, cu atât lumina se va înmulţi şi ne va încălzi pe toţi. „Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.” (Matei 5 – 15)

 Lumină din lumină…

Fiecare are rolul său şi rostul său pe acest drum. Nu e nevoie să ne visăm toţi salvatori de ţară, nu e nevoie să poarte fiecare în raniţa de soldat câte un baston de mareşal. Nu e nevoie să ne întristăm că nu suntem supermen şi wonderwomen. Suntem câte o rotiţă în marele mecanism, şi acest lucru nu trebuie să ne deprime, dimpotrivă: “Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup; (…) Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.” (I Cor. 12: 13, 26-27)

Dacă ni s-a dat destinul sublim şi copleşitor de “lumina lumii”, nu cred că Dumnezeu ne-a văzut pe toţi ca pe nişte sori care să pârjolească tot pământul cu atâta căldură, nici nu ne-a pus în spinare sarcina de a asigura fotosinteza unei planete întregi. Ci mai degrabă ne-a dăruit harul de a ne aprinde de dragostea Lui şi de a da mai departe, flacără din flacără, lumină din lumină, fără să ne împuţinăm căldura.  

Published in: on 04/11/2013 at 19:18  Lasă un comentariu  

Ne curg prin vene picături de ură

”Să moară duşmanii mei dacă nu e aşa!”

 Românul e născut … poet, zice vorba. Dar când coboară din turnul de fildeş cu picioarele pe pământ, românul nostru e cât se poate de cuplat mai degrabă la versuri de manea. ”Să moară duşmanii mei dacă nu e aşa!”

Mii de cioburi

Se declanşează scandalul Roşia Montană. Previzibil, ne împărţim repede în tabere pro, tabere contra, tabere contra celor contra, şi ne înjurăm cu spor, în funcţie de gradul de implicare, ba pe stradă, ba prin ziare, ba pe reţele de socializare. Se  întâmplă tragedia cu copilaşul şi câinii maidanezi, exact ce ne lipsea! Găsim motiv să ne divizăm iar în bisericuţe, grupuleţe şi să ne măsurăm scara decibelică unii împotriva celorlalţi. Se dă sau se schimbă o lege? Ideal! Un nou pretext de gâlceavă între românii de stânga, românii de dreapta, românii de centru, românii de extreme, nici n-ai idee în câte direcţii diferite se pot angaja! Mai ales în momentele cele mai importante, când ar trebui să fim uniţi şi să tragem toţi în aceeaşi direcţie, ne risipim în mii de cioburi ca un vas de proastă calitate zdrobit pe caldarâm. “Divide et impera” (dezbină şi stăpâneşte) e un principiu vechi de vreo 2400 de ani, dar noi, semeţii cetăţeni “civilizaţi” şi “informaţi” ai secolului XXI, nu deschidem ochii şi nu pricepem că sămânţa de sfadă e aruncată constant în ogorul nostru pentru că e foarte convenabil aşa, să ne muşcăm între noi şi să nu mai fim atenţi la lucrurile importante cu adevărat. 

Scuipând venin

Evreii primeau de la Moise poruncă, în vremuri de o cruzime greu de imaginat în zilele noastre: “De vei întâlni boul duşmanului tău sau asinul lui rătăcit, să-l întorci şi să i-l duci!”. Noi, oameni (post)moderni şi cu pretenţii, avem ciudă pe ovinele şi caprinele de dincolo de gard. “Să moară capra vecinului” e o expresie care, după câte ştiu eu, nu are echivalent şi în alte limbi de circulaţie (dacă ştie cineva ceva, daţi de ştire!). Oare să fie un mod de gândire care ne caracterizează? De unde atâtea frustrări, atâtea complexe, atâta ură adunate în subconştientul colectiv? Nu suntem, cred, cel mai năpăstuit popor din Europa, nu mai zic din lume. Am avut perioadele noastre de restrişte, e adevărat, dar hai să nu mâniem pe Dumnezeu, mai mult ne-a fost căldicel decât greu. Şi totuşi, ne circulă prin vene picături de ură, de invidie şi de ciudă. Şi, ce e mai grav, veninul ni-l vărsăm pe fratele nostru, pe aproapele pe care hristos ne învaţă să-l iubim ca pe noi înşine. Cel care are aceleaşi dureri, aceleaşi bucurii, aceleaşi sentimente şi aceleaşi greutăţi ca şi noi.

Un singur vrăjmaş, o singură luptă

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. (Matei 5, 44-45)

Se găsesc în cărţile de rugăciuni cereri speciale “împotriva vrăjmaşilor”. Eu cred că singurul vrăjmaş care ar trebui să ne preocupe este cel nevăzut. Sau cel din propria noastră minte. De acolo ne vine răul cu adevărat, nu de la cel de lângă noi. “Când căile omului sunt plăcute înaintea Domnului, chiar şi pe vrăjmaşii lui îi sileşte la pace” (Solomon, 16 -7). Restul e doar scenarită ieftină şi micime sufletească. 

Published in: on 04/11/2013 at 19:11  Lasă un comentariu  

Noua dictatură

Primarul unui mic oraș din Franţa a anunţat că refuză să oficieze o „căsătorie” între doi bărbaţi care au domiciliul pe teritoriul localităţii al cărei primar este. Este primul primar care se împotrivește noii legi care atribuie numele și drepturile aferente căsătoriei unor cupluri de acelaşi sex, potrivit  vremurivechisinoi.blogspot.com.

 

Statul francez începe persecuţiile

Jean-Michael Colo, primarul orașului Arcangues, din regiunea de sud a departamentului Pirinei-Atlantic, cu populaţie majoritar bască, riscă să fie condamnat la închisoare, până la cinci ani, și la plata unei amenzi de 75.000 euro. El a spus că nu se teme de aceste consecinţe ale gestului său și că va merge până la capăt. Jean-Michael Colo a declarat: „Nu dau lecţii, astfel încât alţi primari să urmeze exemplul meu, dar eu nu voi pune în practică o lege nelegitimă. Cei șapte consilieri sunt total de acord cu mine și au spus că nici ei nu vor lua parte la o astfel de comedie.”

Poziţia primarului din Arcangues este doar prima dintr-o serie de astfel de situaţii care vor apărea în urma noii legi a căsătoriei, care legalizează căsătoriile homosexuale, intrată în vigoare în 28 mai în Franţa. Pe lângă sprijinul consilierilor, Jean-Michael Acolo a primit 1.500 de mesaje de susţinere până în prezent.

 

”Mă opun legii!”

În luna aprilie, saitul LifeSiteNews a informat cititorii că 15.000 de primari, membrii ai organizaţiei „Primari pentru Copii”, majoritatea din orașe mici, au declarat că refuză să oficieze astfel de „căsătorii”. Un număr de 20.000 de primari au semnat o declaraţie în care este scris „Mă opun legii care deschide instituţia căsătoriei și adopţia de copii către persoane de același sex”.

Guvernul socialist al președintelui Francois Hollande, care a promovat legea „căsătoriilor” homosexuale în ciuda unor proteste fără precedent a milioane de francezi, a făcut public faptul că nu va admite nicio obiecţie de conștiinţă pentru funcţionarii publici care nu vor să „căsătorească” persoane de același sex și va lua măsuri de pedepsire a primarului Jean-Michael Colo. „Legea se aplică peste tot și nu este admisă nici cea mai mică încălcare a egalităţii” a declarat Ministrul de Interne, Manuel Valls, ca răspuns la gestul primarului din Arcangues. „Sper că vom avea parte de câștig acolo (în Arcangues), ca peste tot” a adăugat el.

Cei doi bărbaţi care doresc să se „căsătorească”, Jean-Michel Martin și Guy Martineau-Espel, au spus că vor face apel la justiţie  dacă nu li se oficia „căsătoria” în scurtă vreme.

„Primarul are 15 zile la dispoziţie să ne comunice că refuză să ne căsătorească și atunci vom apela la Procurorul General al ţării” au declarat cei doi într-un interviu pentru ziarul Le Parisian.

 

Acordul sau pușcăria!

Pentru a nu se ajunge în astfel de situaţii, care reprezintă un semnal de alarmă despre ce înseamnă „egalitatea” în viziunea activiștilor homosexualităţii, în Olanda se dezbate o lege care va face ilegală angajarea funcţionarilor publici implicaţi în oficierea căsătoriilor dacă aceștia se opun „căsătoriei” persoanelor de același sex.

Iată prima consecinţă a legalizării „căsătoriei” homosexuale în Franţa: închisoare pentru cei care se opun. Dacă primarul Jean-Michael Colo va ajunge în închisoare, el va fi primul deţinut politic al celei mai tinere dictaturi din lume, dictatura homosexualităţii.

Published in: on 04/11/2013 at 19:04  Lasă un comentariu