Un singur refren mă bântuie în continuare, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut, şi nu mă lasă deloc să îmi reintru în mână şi să mă iau serios de lucru, pentru că-mi zgâlţâie non stop neuronul stresat şi agresat: Rom, rom, telecom, rom, rom, telecom!

Smulgându-mi părul din cap de câte 30 de ori zilnic ca şi în perioada Crăciunului, adică de fiecare dată când îl auzeam fără să vreau la toate posturile radio-tv, caut exasperată dar plină de speranţă în codul penal: o fi blasfemia infracţiune? Că i-aş da în judecată, zău, deşi întotdeauna mi-au repugnat procesomanii şi reclamagiii. Ce „talent” are poporul ăsta şi de unde l-a moştenit, că-şi taie cu atâta ardoare singur craca de sub picioare? Până când vom accepta să fim terfeliţi şi batjocoriţi, să ni se ia în derâdere fundamentele existenţei noastre spirituale, să ni se surpe rădăcinile din care încă mai tragem sevă de viaţă curată? Dăm bucuria Naşterii Domnului pe sarmale şi cârnaţi înfulecaţi în Ajun, dăm slujba din ziua sfântă pe aburul din birt (mă scuzaţi, din pub!) sau pe emisiuni de 2 lei, şi nici colindele nu putem să le păstrăm curate şi neinfectate de mercantilismul zilelor în care ne-a fost dat să trăim? Cât cinism îţi trebuie ca să înlocuieşti „Domn, Domn, să-nălţăm!” cu o reclamă stupidă la un abonament stupid, 61 de canale, rom, rom, telecom, să-ţi speli creierul mai tare, rom, rom, telecom? De când o companie de telecomunicaţii, cândva proprietate a statului român, acum cu acţionariat străin, e Dumnezeul românilor? Şi mai ales cum să exploatezi comercial un copil pentru asemenea aberaţii, care lovesc direct în tradiţiile noastre cele mai vechi şi mai sfinte? Un copil care oricum n-a avut copilărie, un copil care a fost scos la mezat de mic, un copil care de când s-a născut a fost târât la filmări, repetiţii şi înregistrări? (Pardon, la shootinguri şi castinguri, nu ştiu unde mi-o fi umblând mintea cu sorcova, ăsta, cu rom – rom). Nu e de ajuns că la petrecerile copiilor noştri nu-i mai auzi cântând La mulţi ani cu sănătate, să vă dea Domnul tot ce doriţi, ci Happy Birthday? Acum ne vindem Florile dalbe pe „doar 59 lei”?

E păcat, dragii mei! Şi pentru noi, dar mai ales pentru copiii noştri. Noi abia ne-am dezobişnuit de Moş Gerilă şi de cravata de la gât, ei se vor închina la crăciuniţe, halloween-uri şi iepuraşi, sufocaţi de importuri din ce în ce mai otrăvitoare! Când nu vom mai avea respect pentru credinţa, tradiţiile, limba şi cultura noastră şi nu le vom mai proteja, vom fi în sfârşit masa amorfă de dobitoace bune de muncă şi uşor de condus pe care le vor mai-marii lumii.

Până una-alta îngăduiţi-mi, în ciuda tristeţii şi revoltei, ca la început de an să vă urez tradiţionalul, neaoşul Happy New Year!

After a while you learn the subtle difference
Between holding a hand and chaining a soul,

And you learn that love doesn’t mean leaning
And company doesn’t mean security.

And you begin to learn that kisses aren’t contracts
And presents aren’t promises,

And you begin to accept your defeats
With your head up and your eyes open
With the grace of a woman, not the grief of a child,

And you learn to build all your roads on today
Because tomorrow’s ground is too uncertain for plans
And futures have a way of falling down in mid-flight.

After a while you learn…
That even sunshine burns if you get too much.

So you plant your garden and decorate your own soul,
Instead of waiting for someone to bring you flowers.

And you learn that you really can endure…

That you really are strong

And you really do have worth…

And you learn and learn…

With every good-bye you learn.”

În afară de Michael York, celebru, printre altele, şi pentru rolul Ioan Botezătorul din şi mai celebrul Iisus din Nazaret, presupun că celelalte nume nu vă spun prea multe. Iar titlul, dacă vă duce cu gândul la o poveste siropoasă de iubire, înseamnă că v-a înşelat. Nici lipsa premiilor răsunătoare nu e de prea mare ajutor. Şi totuşi, filmul pe care vi-l propun va fi o surpriză cât se poate de plăcută pentru dvs.

Al doilea război mondial nu mai înseamnă pentru noi decât nişte cifre, nişte evenimente învăţate în şcoală şi rămase în sertare prăfuite ale minţii. Ştim, teoretic, că a fost cel mai distrugător război neîntrerupt din istorie, ştim că acestui război îi „datorăm” instalarea comunismului la noi, că în timpul lui s-au activat lagărele de concentrare şi aşa mai departe. Dar pentru cei care au trăit anii ‘40, care şi-au văzut rudele împuşcate, casele spulberate sau confiscate, vieţile distruse, prietenii împrăştiaţi în toate colţurile lumii, nu a existat posibilitate de reparaţie. Ororile trăite au lăsat urme adânci în inimi şi în conştiinţe.

Inelul buclucaş este liantul unei astfel de familii de oameni tineri, frumoşi, cu poziţii sociale şi profesionale invidiate, al căror destin este să trăiască în Germania anilor ‘40 şi să înfrunte o răsturnare de situaţie greu de imaginat şi de suportat. O bijuterie de familie transmisă din generaţie în generaţie, de la mamă la fiică în momente solemne, devine în aceste circumstanţe întruchiparea speranţei, materializarea amintirilor din vremurile fericite şi chiar cheia regăsirii dincolo de timp sau spaţiu. Dar mai ales puterea de a primi încercările cu fruntea sus şi de a rămâne umani şi neîncrâncenaţi.

Departe de a fi un film istoric, Inelul recreează totuşi o imagine panoramică şi trans-continentală a războiului, dar pornind de la destine personale, şi reuşind să trateze cu fineţe şi tact multe aspecte delicate, cum ar fi problema evreiască, tendinţa reducerii la alb şi negru, la bine şi rău, la asupriţi şi asupritori, consecinţele faptelor fiecăruia asupra vieţilor celorlalţi. Fiecare personaj este privit în sine şi construit rotund, realist, cu calităţi şi defecte, cu superbie şi mizerie, şi nu ca un prototip al neamţului, al evreului, al americanului, al văduvei de război etc. La nivel personal, e interesant de văzut dacă se poate trece peste apartenenţa la o categorie sau alta şi dacă din cenuşă se poate renaşte totuşi pentru o viaţă nouă, în care încercăm să alegem şi să preţuim din trecut doar ceea ce a contat cu adevărat şi să reconstruim pe ruine un destin nou pentru copiii născuţi în deceniul blestemat.

Din când în când e bine să mai lăsăm telecomanda să se odihnească şi să mergem să vedem o reprezentaţie „live”, incomparabilă cu orice efect cinematografic. Într-o astfel de combinaţie „radioactivă”, cu Ion Caramitru pe scaunul regizoral şi cu Horaţiu Mălăele în rolul principal, într-o piesă plină de umor franţuzesc rafinat şi efervescent, succesul vine de la sine.

Un grup de prieteni, intelectualişti şi sarcastici, experimentează cât de departe poate ajunge prostia omenească. În fiecare săptămână organizează o serată la care fiecare invită un pesonaj naiv şi aiurit, considerat de gazde un posibil monument al prostiei omeneşti, fără ca acesta să bănuiască nimic. Pierre (Şerban Ionescu) e convins că a descoperit prostul perfect şi se pregăteşte să-l conducă pe acesta, François Pignon (Horaţiu Mălăele), la dineul săptămânii. Lucrurile iau o turnură nebănuită şi candidatul serii perfecte ajunge să răzbune, fără să vrea, cruzimile morale aplicate tuturor proştilor invitaţi vreodată în cercul „isteţilor”. Piesa se desfăşoară ca un joc de domino, în care odată picată prima piesă, celelalte se rostogolesc cu repeziciune după ea. Triunghiul amoros, prietenul înşelat şi recuperat, inspectorul fiscal sunt câteva din elementele care piperează povestea prostiei omeneşti puse sub lupa cinismului snob.

Printre lacrimile de râs se strecoară totuşi şi o undă de amărăciune: aparenţele nu sunt niciodată bune de înghiţit pe nemestecate, iar cel pe care ne grăbim să-l catalogăm şi să-l etichetăm poate fi instrumentul trezirii noastre. Cel care prosteşte poate foarte uşor deveni cel prostit, şi superbia iniţială se poate prăbuşi – să sperăm – într-o smerire binevenită.

Dacă încă nu aţi ajuns la teatru pentru această piesă, vă invit cu căldură să vă rupeţi din cotidian şi să mergeţi să vă destindeţi la o comedie garantată, scrisă cu talent acid şi rafinat, tradusă cu mult dar de Tudor Ţepeneag şi pusă în scenă de o echipă admirabilă.

Moto:
El prinde pe înţelepţi în isteţimea lor şi sfatul celor înşelători iese prost. (Iov, 5, 13)

4 Oscaruri, 43 alte premii şi 89 de nominalizări, plus recenta nuntă regală din capitala Regatului Unit fac din acest film vedeta ecranelor mici şi mari din ultimul an, deschizând apetitul pentru discuţii rafinate, gesturi pline de nobleţe şi atitudini regale. Cu cel mai critic ochi, cinefilii care încă nu l-au văzut aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă merită într-adevăr atâtea laude.

Povestea, mai mult sau mai puţin cunoscută, a unui prinţ ajuns rege fără a se fi aşteptat vreodată la acest lucru, poate fi găsită în orice carte de istorie. Fiul mai mic al Regelui George V al Marii Britanii a crescut cu convingerea că va fi pe locul doi întotdeauna după fratele său mai mare, Edward, şi în plus timorat de mic de un defect de vorbire care îi compromitea orice apariţie în public şi îl acoperea de ridicol în momentele în care şi-ar fi dorit cel mai mult să aibă o prezenţă cât mai distinsă şi cât mai oficială. Însă unele alegeri în viaţă nu ne aparţin, şi Dumnezeu ştie mai bine ce cap merită coroana şi ce cap e nedemn de ea, astfel încât, în urma unei relaţii scandaloase cu o americancă divorţată, foarte asemănătoare cu povestea lui Carol al II-lea al României, Edward preferă să abdice şi astfel să-l pună pe viitorul George al VI-lea în faţa provocării vieţii lui: tronul Regatului Marii Britanii şi poziţia de ultim Împărat al Indiei, într-o perioadă în care povara coroanei era şi mai mare din cauza contextului politic: al doila război mondial. Soţia sa, viitoarea regină Elizabeth a Marii Britanii (mama actualei regine), poreclită de însuşi Hitler „cea mai periculoasă femeie din Europa” din cauza influenţei enorme pe care a avut-o în îmbărbătarea Regelui şi poporului său, se străduieşte să-şi ajute soţul să depăşească defectul de vorbire, încă dinainte de a bănui că vor ajunge pe tron.

Numeroasele încercări se dovedesc inutile, complexul se adânceşte, Alteţa Sa refuză să mai încerce, războiul bate la uşă. E nevoie de mult tact, multă delicateţe, multă muncă şi multă dăruire pentru ca totul să pornească în direcţia bună. Toate aceste „ingrediente” apar pe neaşteptate din încăpăţânarea şi ambiţia unui actor ratat. Ce legătură va avea acesta cu Regele marelui imperiu britanic, în ce fel poate un om aparent oarecare să schimbe destinul unui regat, al unui rege, al unui război poate, rămâne să descoperiţi dumneavoastră dintr-un adevărat REGAL al cinematografiei contemporane.

“Pentru că tu ai avut la inimă asemenea lucru şi n-ai cerut bogăţie, averi şi slavă, nici sufletele neprietenilor tăi; n-ai cerut de asemenea nici zile multe, ci ai cerut înţelepciune şi ştiinţă, ca să judeci pe poporul Meu peste care te-am pus rege” (Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor), 1, 11)

Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău Care a binevoit să te pună pe tronul Său, pentru ca să fii rege în numele Domnului Dumnezeului tău. (Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)

Ca orice funcţionar care se respectă, îmi desfăşor cam 80% din activitate prin email. Evident, apar şi riscurile. Aşa am ajuns să mă întristez din pricina unui fenomen la care aş vrea să luăm aminte noi, cei dependenţi de calculatoare, mai ales acum, înainte de Sfintele Paşti, când rugăciunile noastre ar trebui să fie mai intense şi mai profunde: este vorba de aşa-numitele „novene”, nişte pseudo-rugăciuni ivite de nu se ştie unde, de cele mai multe ori extrem de îndepărtate de spiritul credinţei noastre, şi pe care expeditorul te îndeamnă/ ameninţă să le trimiţi la un număr fix de persoane, sau la cât mai multe, altfel… Redau mai jos exemplul primit cel mai recent:

Dumnezeu, Tatăl nostru, plimbându-se prin casa mea îmi va lua toate grijile şi va vindeca toate bolile mele şi ale familiei mele în Numele lui Iisus, Amin. Această rugăciune este atât de puternică. Trimite-o la 12 persoane. O binecuvântare vine la tine sub forma unui nou loc de muncă, o casă, căsătorie sau financiar. Nu desconsidera şi nu pune întrebări. Acesta este un test. Dumnezeu este pe primul loc în viaţa ta. Dacă da, opreşte-te puţin din ceea ce faci şi trimite-l la 12 persoane acum. Uită-te la ceea ce El face!

În afară de faptul că exprimarea stângace mă face să cred că a fost tradusă (prost) de pe vreun site de altă confesiune, mă irită tonul calculat, interesat şi vindicativ al acestor „rugăciuni”: dacă te rogi cum ţi se impune aici, sigur primeşti o răsplată materială imediată, cuantificabilă de regulă în funcţie de numărul de cunoştinţe cărora le-o trimiţi mai departe. Dacă se întâmplă – mai rar – ca rezultatul automat prevăzut de ea să fie de natură oarecum spirituală, din nou senzaţia este una de tranzacţie la rece cu Dumnezeu: am trimis la 12 persoane, prin urmare El, „plimbându-se prin casa mea îmi va lua toate grijile şi va vindeca toate bolile mele şi ale familiei mele.” Dar dacă trimit numai la 11?

Din păcate este evident: nu ştim să ne rugăm. Nu ştim ce să cerem. Nu ştim cum să cerem. Rugăciunea trebuie făcută cu mintea şi cu inima. Hristos ne-a învăţat, dar noi îi nesocotim învăţătura: unde este superbul: „facă-se voia Ta!” în aceste emailuri trimise mai departe fără discernământ, din superstiţie sau falsă pioşenie? Unde este comunicarea cu Dumnezeu? Nu-i mai vorbim direct Lui, nu ne mai interesează apropierea de Tatăl nostru, nu avem „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită”, ci îi impunem ce trebuie să facă pentru noi. Că doar am trimis novena, nu? Şi pentru moment, până la următoarea numărătoare de adrese de email, ne-am încheiat conturile cu Hristos, Cel care „pentru noi şi pentru a noastră mântuire, S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. Părerea mea e că trebuie să daţi aceste rânduri mai departe, la 12 persoane. Altfel….

Sunt situaţii în viaţă când fiecare dintre noi simte că nu mai are nicio ieşire, că toate uşile se închid şi că nimic nu se mai poate schimba în bine. Cu toate că ştim sau ar trebui să fim conştienţi că mâna lui Dumnezeu e deasupra noastră şi că niciun fir de păr din capul nostru nu va fi atins fără ştirea Lui, deznădăjduim şi suntem incapabili să mai vedem partea plină a paharului. Aşa i se întâmplă şi protagonistului acestei pelicule clasice, „colecţionară” de şaizeci de ani a multor premii şi nominalizări şi a unui număr impresionant de recenzii laudative. George Bailey e tânăr, e ambiţios, e energic, are alături pe femeia visurilor lui, are copii frumoşi şi prieteni foarte buni, dar viaţa pare să-i tot joace feste şi să-l arunce în situaţii aparent fără soluţie, aşa încât e convins că singura scăpare e sinuciderea.
Un înger rotunjor şi un pic cam caraghios se chinuie să demonstreze că merită perechea de aripi, care deocamdată nu i se acordă. Aşa încât proba de foc este să-l întoarcă pe tânărul nostru de la hotărârea lui prostească şi să-l înveţe cât e de frumoasă viaţa. Sigur, până în acest punct, filmul poate să vă pară dulceag şi siropos. Am două contra-argumente:
În primul rând nu trebuie să pierdem din vedere anul în care a fost produs, perspectivă din care realizarea este de excepţie. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi nici de savoarea „oldie” a filmului: realităţile pe care le prezintă sunt zguduitoare, iar George, omul care îl salvează pe îngerul trimis să-i fie lui păzitor, e victima unui capitalism rapace care aduce un oraş întreg în prag de faliment şi foamete şi cu care de unul singur nu se poate lupta. Dar dacă e înconjurat de prieteni?
În al doilea rând dramatismul şi frumuseţea zguduitoare a poveştii abia acum încep: îngerul, epuizându-şi pe rând multe metode de convingere, îi arată protagonistului nostru ce s-ar fi întâmplat cu cei din jurul lui dacă el nu ar fi existat, aşa cum a ajuns să îşi dorească. E un exerciţiu care cu siguranţă vă va mişca, şi pe care vă recomand să îl aplicaţi şi propriei dumneavoastră vieţi. Veţi descoperi lucruri pe care poate le-aţi uitat de multă vreme. Şi cu siguranţă veţi constata singuri că „nu suntem fericiţi pentru că nu ştim că suntem fericiţi” (Dostoievski)

http://zboregal.blogspot.com/

” – Salut, sunt Loredana si am nevoie de ajutor! Sunt dependenta de copii!

- Salut, Loredana, suntem aici sa te ajutam!

Asa ar trebui sa inceapa povestea, daca ne-am afla intr-un grup destinat rezolvarii problemelor sufletesti.

Eu, Loredana, vreau casa plina de zambete de copii si de lacrimi duioase, aduse doar de julituri la degete sau amaraciuni ca nu-stiu-cine ne-a furat jucaria. Am trait bucuria de a fi mama si tragedia de a-mi pierde copilul nou nascut de nici 12 zile, Mihnea (ce nume frumos!!!). Am mers cu durere mai departe si cu speranta, ca daca Dumnezeu mi-a lasat drumul asta de urmat, a stiut El ce face cu mine si mai mult, ca sunt in stare sa duc tot amarul si toata deznadejdea. Visul iti da putere, minuni exista si am primit-o pe a mea. Vladimir, puiul meu si al omului meu, pui nascut din mult prea multa dragoste. Am fugit imediat, in ‘’America, taramul fagaduintei’’ sa ii oferim viata aceea mai buna pe care orice parinte o doreste copilului sau. Am spus fugit, pentru ca imi era frica de tot ce avea legatura cu suferinta mea, fie ea suferinta data de statul aici, de Romania. Asa credeam atunci. Ca m-am inselat a fost si pentru ca dorul, dragostea de locul asta in care m-am nascut (intamplator, sau nu?) a tras ata catre inapoi. Si totusi, spuneam ca sunt Loredana si vreau casa plina de copii. Am pierdut sarcini, mi-au murit alti copii. Vladimir imi dadea si imi da putere. Tot el l-a vrut pe Andrei, un pui al altei mame si altui tata. L-am primit pe Andrei si l-am crescut si il cresc cu aceeasi dragoste ce i-o dau lui Vladimir. Totul incepea sa capete contur. Am doi copii, baietii mei, sugubeti, gingasi, duiosi, certareti si dependenti unul de altul. Sunt, asadar, pe drumul cel bun.

Acum vin si spun, sa fiu atat de nefericita? Sa nu am dreptul sa ma bucur de ce am? Ca nu am cerut decat sa primesc tarie de la Dumnezeu sa imi cresc copilasii.

L-am primit pe Andrei si sa il pierd pe Vladimir? Nu vreau si stiu ca nu se va intampla asta atata vreme cat eu traiesc si cat putere am. Nu ma las pana nu il vad sanatos. Pentru ca Vladimir al meu este grav bolnav.

In urma cu trei luni l-am dus pe Vladi la o preselectie pentru un curs de dans. Totul era potrivnic si parca ceva nu ma lasa totusi sa plec de acolo. Intr-un final a fost examinat si Vladi de catre un profesor/profesionit, care mi-a dat vestea ce urma sa fie inceputul dezastrului: Vadi are un picior mai scurt! Din acel moment am inceput investigatiile. Am mers la ortopedul pediatru din Ploiesti (al carui pacient era de peste trei ani si care l-a diagnosticat de fiecare data cu platfus), insa devotamentul lui pentru meseria pe care o practica m-a determinat sa apelez la un alt ortoped pediatru din Bucuresti. Aici i s-a pus diagnosticul de monopareza spastica membru pelvin drept si recomandarea de a fi consultat si de un neurolog. Am mers la sectia de neurologie pediatrica din cadrul Institutului “Al. Obregia” din capitala, unde specialistul a indicat efectuarea unu RMN la Institutul “Victor Babes”. Imaginile RMN-ului indicau leziuni vechi pe substanta alba (vorbind simplist, ca sa inteleaga si nespecialistii!). Aceste leziuni indica faptul ca e foarte posibil ca Vladi sa aiba DISTROFIE MUSCULARA. In acest moment, in disperarea care ne-a cuprins, am sunat un prieten din SUA, neurolog pediatru, care ne-a spus ca trebuie urgent sa ajungem in SUA, pentru ca exista Institututul Kreager din Baltimore, in cadrul caruia s-au obtinut rezultate pozitive prin transplant de maduva in stadii incipiente ale bolii. Avand in vedere ca in Romania nu se poate face NIMIC pentru aceasta boala, ca e posibil ca stadiul sa fie incipient, tinad cont de faptul ca nu are inca semene clinice foarte vizibile si mai mult decat atat, ca Vladi are viza pentru America (el obtinad viza in urma cu 5 ani in urma loteriei vizelor), un singur lucru ne opreste in demersul nostru: banii, deoarece in State nu avem asigurare medicala, iar costurile pentru o astfel de interventie sunt colosale: peste 150 000$.

Am decis sa cer ajutor pentru Vladi peste tot, vom vinde apartamentul si garsoniera lasata mostenire de bunica mea, chiar si matizul…. Dar cu toate acestea vandute, banii sunt insuficienti. Cu ajutorul lui Dumnezeu si al vostru, stiu ca vom invinge boala!

Vladimir este o minune, a mea, el poate schimba lumea, asta stiu ca va face.

Voi trebuie sa spuneti atat, ca la inceputul povestii: “Salut Loredana! Suntem aici sa te ajutam”.

Conturile in care puteti face donatii, sunt:

RON RO39BRDE300SV79864513000
USD RO69BRDE300SV79153383000
EUR RO92BRDE300SV79153893000

BRD – sucursala Prahova

Titular de cont: Gheorghe Vladimir Nectarie.”

Şi întunericul a venit de la Răsărit…

În 1953, moartea lui Stalin este marcată prin doliu naţional de 7 zile impus şi „ţărilor prietene”. Chiar dacă în sinea lor mulţi se bucură că au scăpat de iniţiatorul „marii terori”, oficial e obligatoriu să plângi la comandă.
În anii ’90, o echipă de reporteri în criză de inspiraţie şi de subiecte, ajunge într-un sat distrus aproape complet de comunişti, unde singurele supravieţuitoare sunt câteva văduve bătrâne, aproape nişte umbre, într-un parastas continuu şi purtând în suflete amintiri cumplite.
Într-un sat din Moldova interbelică, doi tineri frumoşi şi nebuni de îndrăgostiţi se pregătesc de nuntă, cu scandalurile şi cumetriile aferente, tipice vieţii la ţară.
Stop! Ce legătură au una cu cealaltă? Care secvenţă era din alt film?
Nici una. Filmul prin care Horaţiu Mălăele îşi face debutul ca regizor păstrează din esenţa teatrului pe care maestrul îl iubeşte atât de mult: măştile cu un ochi care râde şi unul care plânge sunt tipice pentru noi ca popor, sau, citând un alt articol din acest număr, descrie firea ciudată a românului de a fi vesel şi nefericit în acelaşi timp.
Aşadar, cum se împletesc cele trei planuri? Se pare că subiectul este inspirat dintr-o situaţie reală, în care un fapt istoric, aparent impersonal şi fără relevanţă pentru viaţa omului de rând, zdrobeşte destine personale şi colective, distruge vieţi, îngroapă în cenuşă şi scrum inimi tinere pulsând de viaţă şi iubire. Într-un cadru intenţionat idilizat, de sat neaoş românesc, desprins parcă din manualele cu care eram obişnuiţi în copilăria noastră pionierească, întreaga comunitate se adună să se bucure alături de Iancu şi Mara la nunta organizată din scurt dar din belşug. În mijlocul petrecerii, primarul comunist, până atunci un personaj ridicol dar oarecum simpatic în manieră Stan-şi-Bran, aduce vestea morţii „Tătucului” Stalin şi ordinul – subliniat grăitor de un pat de puşcă rusească – de a se înceta orice activitate şi de a se respecta doliul de o săptămână. Mai continuă oare nunta? De ce nuntă „mută”? Cum se ajunge de la ceata veselă, înarmată cu lăutari şi cu damigenele de vin, la grupul de văduve care se ascund printre ruine? Sunt doar poveşti izolate, sau micul semn din naştere de pe gâtul miresei ne trimite cu gândul la o întreagă Românie văduvită de tăvălugul comunist, jefuită şi lăsată să trăiască în zdrenţe şi fără apărare printre ruinele unei lumi?
„Îmi propun un film care să vorbească lumii, cu duioşie şi romantism, despre dragoste într-un spaţiu născător de veşnicie. Îmi propun un film care să vorbească lumii despre dictatură şi consecinţele ei în plan comunitar şi, respectiv, familial. Va fi un film despre viaţă, moarte şi Adevăr. Va fi un film cu mult umor.” Iată scopul declarat al regizorului de pe site-ul oficial al filmului. Scop pe care se pare că şi l-a atins, de vreme ce senzaţia este că filmul durează prea puţin pentru hohotele sau lacrimile pe care ţi le fură, pentru simbolurile mai mult sau mai puţin evidente pe care ţi le poartă prin faţa ochilor, pentru replicile savuroase şi scenele care te balansează între extremele tragicului şi comicului, dar mai ales pentru muţenia în care te lasă la sfârşit.
„Film foarte personal, foarte Mălăescian. Râzi, reflectezi, nu plângi dar îţi vine din când în când să plângi.” (Costa Gavras)

Moto:
„Şi s-a întors nunta în plângere şi glasul muzicilor în jale.”
(Cartea Macabeilor, 9, 41)