Schita de CV

Nu am pretenţii nici de scriitor, nici de critic de film, nici de jurnalist, nici măcar de blogger. Nu dau sfaturi nimănui, nici recomandări, nici lecţii de viaţă. Paginile pe care le-aţi deschis, scrise iniţial pentru cititorii Conştiinţei  (http://www.constiintaortodoxa.ro/) sunt doar o încercare de ieşire din sine către celălalt.

 

- sunt traducător autorizat de engleză, franceză şi spaniolă, am licenţă şi master în limbi străine.

- mă ocup de Editura “Litera Ortodoxă”, al cărei produs principal este revista “Conştiinţa”

Experienţă profesională:

- interpretări simultane şi consecutive în proiecte ale Uniunii Europene cu Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Turismului, Camera de Comerţ Prahova, Consiliul Judeţean Prahova etc.

- colaborare cu birouri notariale, cabinete de avocat, instanţe de judecată, parchete şi poliţie, alte instituţii şi societăţi comerciale

- predare cursuri intensive limba engleză, engleza comercială

- traduceri economice, juridice, literare, tehnice etc., experienta de 12 ani

- fost preparator universitar, fost profesor titular de limba engleză, fost colaborator TVR 2 (traducător serialul Santa Barbara)

- sunt căsătorită, am 2 copii năzdrăvani, prieteni puţini dar buni, alergie la nesimţire, boală la bijuterii şi o încăpăţânare….

O carte de identitate

„Orice viaţă omenească, oricât de încâlcită şi bogată ar fi, constă în realitate dintr-un singur moment: momentul în care omul îşi dă seama o dată pentru totdeauna cine este.” Mă rog, la cât de des vorbim despre cine suntem şi ce menire avem, ai zice că suntem toţi experţi în auto-cunoaştere. Nu avem nevoie de Borges, oricât ar fi el de genial, ca să ne atragă atenţia asupra acestui fapt. În realitate, aceasta este provocarea cea mai mare pe care viaţa ne-o aruncă în faţă, ca pe-o mănuşă. Este întrebarea cu care ne jucăm toţi, dar la care evităm să ne răspundem. Preferăm să ne ascundem comod în spatele unor false probleme: „secolul vitezei”, „stresul cotidian”, „sistemul implacabil” etc. E mai simplu să te arunci în muncă, să te ascunzi în cărţi, să te îneci în alcool, să fugi de tine în orice mod posibil, decât să ai tăria să te uiţi în oglinda sufletului, să-i descoperi văgăunile, să le cureţi şi să le aduci la lumină.

În ceea ce mă priveşte, încercând să dau un răspuns la această întrebare, am constatat că orice încercare de a mă defini sfârşeşte previzibil într-un „posesiv”: nu mă caracterizează esenţial şi existenţial nici profesia, nici genul, nici educaţia sau abilităţile, nici măcar naţionalitatea. În ciuda feministelor, susţin cu fruntea sus: sunt ceea ce sunt pentru că sunt soţia bărbatului meu, mama copiilor mei, fiica părinţilor mei, sora şi prietena celor care-mi sunteţi aproape şi cărora vă mulţumesc. Departe de a fi o femeie „dependentă”, nu cred totuşi în accesele de superbie ale celor care vor să fie „ceva” prin ele însele: suntem produsul iubirii celor din jurul nostru, dar mai ales al iubirii pe care ştim să o dăruim. Ceea ce, în final, ne conduce sau ne întoarce tot la lecţia Marii Iubiri: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3, 16)

Unde nu este gard, se va jefui agoniseala; şi unde nu este femeie, acolo este suspin şi neorânduială.

(Ecclesiasticul 36, 27)